Suntem deştepţi, inteligenţi, capabili, aşa cum tot auzim mereu din propriile noastre surse? Dacă e adevărat, nu e nici o piedică să găsim împreună căile bunăstării. Asta dacă putem defini bunăstarea şi dacă înţelegem filozofia lui “împreună“.
Viziunile apocaliptice pot deveni obsesive. Să răspunzi la întrebările din titlul unui cunoscut tablou al lui Gauguin, de unde venim, cine suntem, încotro mergem nu e uşor nici măcar în cheiedogmatică. O cercetare continuă a ontologiei şi destinului unei comunităţi ar putea ilumina frecvent idei, idealuri de împlinit. Sau, într-o analiză sardonică, ne-am putea trezi cu toate opţiunile blocate în fundături. Cum se vede „dulcele târg“ dintr-un punct de observaţie subiectiv, nu zic nu, dar atârnat de afectivitatea simpatică a unei speranţe firave, nemuritoare? Se vede mărginit în colb. Strălucesc ici colo forme şi peisaje părăsite. Nu se mai impune cu nimic din ceea ce l-ar putea face un astru emanând prospeţime, vitalitate. Se întâmplă aşa nu din sărăcire. Se întâmplă din demonismul intereselor prozaice. Din risipa de energii pe mărunţişuri, pe idei moarte sau disipate în vânt. Cultura lui, istoria lui, serviciile lui, industria lui, oamenii lui... Vorbe goale de substanţa comună generatoare de viziune ce ne-ar putea reaşeza în noi înşine. Ar trebui să fiu mai coerent. În fond, vor spune cei ce-mi iubesc ideile ca piperul pe rana proaspătă, n-ai fost şi dumneata, mata, tu, la cârmă? E ciudat cum de mai cred unii că problema Iaşilor e doar a unei persoane. Una de ieri care n-a făcut ce trebuie, iar următoarea n-a putut face ce trebuie şi tot aşa. Să fiu iertat, doar un... prostuţ poate gândi aşa. Orice “personalitate“ prezentă clamează punctul zero şi orientarea unică, viguroasă spre orizonturi... necunoscute. Aşa gândeau comuniştii. Pentru ei trecutul era atât de putred încât nu se putea construi nimic pe el. În cazul n
