Într-o carte recentă, în care povesteşte viaţa tatălui său, doctorul Corneliu Adameşteanu, mort în 1959, în închisoarea de la Craiova, vara mea, Carmen Ciofu*, face un portret convingător bunicului nostru comun: „Bunicul meu pe linie paternă, preotul Ion Adameşteanu (1976-1940), era, la rândul lui, fiul preotului Gheorghe Rădulescu. Aşa cum rezultă din portretele păstrate în familie, era un bărbat înalt, frumos, deştept şi cu mare prestanţă, posibil aspru ca şef al unei familii mari. Copiii i-au păstrat un mare respect toată viaţa, ba erau chiar timizi în faţa autorităţii lui indiscutabile, şi niciunul nu a îndrăznit să-l contrazică vreodată. Impunea ascultare deplină. Nici un fiu nu a fumat în faţa părintelui, deşi acesta era un mare fumător.”
În biblioteca tatei, rămasă la mine, a existat o carte cu alfabet mixt (jumătate chirilic) care avea, pe prima pagină, iscălitura lui: preot I. Adameşteanu. Scrisul elegant, lunguieţ, al bunicului nu era prea asemănător cu cel al copiilor săi; mi se pare că nici la chip nu i-au prea semănat. Aveau, mai toţi, părul creţ, buzele groase, nasul scurt şi un pic lăţit. Toţi cu ochii şi părul de culoare închisă.
Nu cumva avem un strămoş african? Cum o fi ajuns până aici? mă întrebam în copilărie. Dar nu am îndrăznit niciodată să le spun părinţilor ipoteza mea. Mutra mea nu se conformase tiparului „african”. M-au complexat pe viaţă referirile părinţilor la nasul meu, după părerea lor, prea lung.
De obicei, tata adăuga: ai un asemenea nas mai are doar fratele Dinu. Dinu devenise, între timp, un faimos arheolog italian, dar asta pe mine nu mă consola. Mama, care îl văzuse doar în 1941, la nunta cu tata, singura dată când Dinu mai venise în ţară de la Accademia di Romania, îmi spusese însă că el era, după părerea ei, cel mai frumos dintre cumnaţi.
În copilărie, Dinu fusese poreclit Cucu-Naucu; era cel mai neb
