În 1979, cînd viitoarea „Doamnă de Fier” a preluat frîiele statului britanic, situaţia din Arhipelag ajunsese dezastruoasă: economia în stagnare, trâind din împrumuturi internaţionale, se afla paralizată de greve fără număr, bazate pe revendicări tot mai fanteziste.

Eroul unui roman de John Le Carré apărut în ael an spunea: „Marea Britanie se va scufunda joia viitoare şi nimeni n-o să observe”. Perfect adevărat! Nu întîmplător sclipitorul John Le Carré era romancierul preferat la Doamnei Thatcher.

Şi deodată se iveşte Margareta. Miracolul guvernării Thatcher i-a preocupat după aceea, timp de mulţi ani, pe comentatori; rareori s-a realizat – în Marea Britanie şi aiurea – aşa de mult în atît de puţini ani. Dacă am spune însă că, la început, noul Premier a fost privit cu neîncredere, spunem puţin: era prima oară cînd, într-o mare democraţie occidentală, o femeie ajungea cel mai puternic om din stat. Opoziţia pe care a întîmpinat-o în primiii ani de guvernare a fost feroce – din partea sindicatelor, a teroriştilor din IRA, a stîngii în general. Avea să-i supună pe rînd.

A lăsat să moară, în închisoarea Maze din Belfast, zece terorişti irlandezi aflaţi în greva foamei, refuzându-le acestora statutul de deţinuţi politici, deoarece ea îi considera pur şi simplu criminali şi nimic altceva. A decis ca orice grevă să fie aprobată în prealabil, prin vot secret, de majoritatea absolută a salariaţilor – şi astfel conducerea sindicatelor, coruptă, s-a trezit paralizată. A apărat prestigiul şi interesele Angliei cu unghiile şi cu dinţii, certîndu-se deseori cu ceilalţi conducători europeni şi smulgîndu- le mereu concesiile la care credea că are dreptul. Cu încăpăţînare de mahalagioaică protestantă a obţinut îtotdeauna ceea ce a vrut pentru Anglia ei iubită.

Norocul ţine cu cei îndrăzneţi şi cu cei încăpăţînaţi, e lucru ştiut. „Doamna de Fier” a av