Simona Halep a învins-o în două seturi pe fostul lider mondial Caroline Wozniacki, 6-2, 7-5, și o va întâlni pe Petra Kvitova în finala de la New Haven. Indiferent de rezultatul din finală, de luni Simona intră între cele mai bune 20 de jucătoare ale lumii, devenind prima româncă de la Irina Spîrlea și Ruxandra Dragomir care reușește asta.

Ce e mai impresionant, seria fabuloasă a Simonei din ultimele trei luni sau simplitatea adorabilă cu care ea primește fiecare victorie? Pentru a 30-a oară de la Roma încoace, Simona a câștigat de o manieră absolut dominantă un meci de tenis, apoi a strâns pumnii, s-a închinat, a zâmbit larg către boxa ei și s-a îndreptat către fileu. De fiecare dată, același ritual. Fără sărbătoriri deșănțate, fără reacții exagerate, fără nimic care să o facă "notabilă" sau "share-uibilă" în ochii unei lumi ahtiate după "ieșit din comun". Simona câștigă, câștigă mult și câștigă cu mult bun simț, reamintindu-ne, cu fiecare ocazie, de însuși fundamentul tenisului.

Spuneam de victorii în manieră dominantă. Dacă v-a scăpat acest mic amănunt, ceea ce trebuie scos în prim-plan e faptul că pe toată durata acestui winning streak (că tot suntem în plin sezon nord-american) de proporții inimaginabile, Simona a câștigat mereu clar. A făcut-o impunându-și propriile condiții. Fără să se chinuie, fără să sufere, fără să tremure până la ultimele mingi. Fără să depindă de greșelile adversarei. Și, mai ales, fără să conteze numele acesteia. Sigur, au mai fost seturi pierdute pe parcurs, momente grele, dar în cantitate neglijabilă, prea puține ca să conteze în marea schemă a lucrurilor. Și pentru că am făcut referire la "numele adversarilor", lista capătă proporții impresionante. Notați: Agnieszka Radwanska, Svetlana Kuznetsova, Jelena Jankovic, Roberta Vinci, Kirsten Flipkens, Andrea Petkovic, Carla Suarez-Navarro, Marion Bartoli, Samantha Stosur,