Ni s-a scurs vara printre degete! Dac-ați fost zece zile la mare sau, cine știe, o săptămână în Antalya, cu asta rămâneți! Hoțește, se apropie iarna, vin facturile, vin gerurile, cearta pe deszăpeziri, trenurile anulate și cătunele înecate în nămeți. În copilărie, nu știu de ce, iarna-mi plăcea. Cum n-aveam patine adevărate (la trei ani după război și doi după secetă, nici nu știam cum arată!), ne confecționam substitute din fag, legate cu sfoară de ghete. Care, scâlciate, răspingelite și cu blacheuri zdravene, de tropăiam pe ulițe ca soldații, nu puteau susține ca lumea improvizația – da’ tot ne agățam de amărâtul autobuz Ițcani-Suceava și „ne trăgeam” chiuind până ce dădeam peste câte-o balegă bocnă și-ncasam trânta de rigoare.
Ciudat, dar dacă închid ochii, mai degrabă revăd iernile copilăriei decât verile, petrecute mai toată vremea în lunca Sucevei. Pășteam vaca (o chema Vica) și dădeam cu cosași la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei). Apa Sucevei avea belșug de pește. Taică-meu m-a învățat să prind cleni și mrene pe sub pietroaie, scotocind „vetrele” de sub maluri; o făceam amândoi cu spor, până când am dat peste o lighioană ce-o tot scoteam și nu se mai termina. Era un biet Natrix-natrix, inocentul șarpe de casă; a băgat destulă spaimă în amândoi cât să ne lăsăm, o vreme, de cotrobăit prin taina cotloanelor întunecate. Am întors-o pe pescuit noaptea, cu lampa de carbid și furculița-trident. Nu păzea nimeni pe atunci malurile, ideea de braconaj încă nu prinsese cheag; văd și-acum luminițele care, în faptul nopții, dansau peste apa neagră și misterioasă…
Când „se dădea” marmeladă, era sărbătoare. Bomboanele, un soi de pietricele-dropsuri, au apărut o vreme, după care „s-au strâns”: venea Festivalul Mondial al Tineretului și calica Republică Română trebuia să facă față cu zaharicale puhoiului de oaspeți veniți de pretutindeni
