Mii de copii se „înrolează“ anual la cluburile private de tenis în speranţa că în câţiva ani vor ajunge să se numere printre cei mai buni 100 de jucători din lume (nivel la care, cel puţin în teorie, tenismenii se întreţin din câştigurile obţinute la turnee). Numai câţiva însă reuşesc să „prindă“ un loc în prima sută şi, de cele mai multe ori, acest clasament rămâne aproape neschimbat timp de câţiva ani, până când un nou val de tineri modifică ierarhia.
Este şi cazul României, care începe să (re)apară pe harta ţărilor din Europa cu cele mai bune performanţe în tenisul de câmp, la finalul lunii iulie şapte români clasându-se în topul celor mai buni 100 de jucători din lume. Rezultatele sunt însă departe de poziţiona România pe acelaşi picior de egalitate cu ţări precum Franţa, Spania, Rusia sau Germania, care au în prezent între 10 şi 18 tineri (fete şi băieţi) printre cei mai buni 100 de jucători la nivel internaţional.
Avansul din ultimii ani al românilor este rezultatul unei pregătiri de cel puţin 17-20 de ani pe terenul de tenis şi, în unele cazuri a zeci sau sute de mii de euro investiţi de părinţi sau sponsori, fără însă prea mult sprijin din partea statului. Astfel că şansele ca un copil ai cărui părinţi nu îşi permit să investească lunar cel puţin 1.000 de euro pentru antrenamente, echipament şi concursuri să ajungă în topul celor mai buni 100 de jucători de tenis din lume sunt minime.
„În România este o cu totul altă mentalitate, de la jucători până la sistem, faţă de ceea ce este în străinătate. Afară sunt alte condiţii pentru jucători, alte pretenţii financiare şi federaţiile de tenis sunt sprijinite mai mult, primesc bugete mai mari, deci este o cu totul altă poveste. În România, ca jucător, eşti pe cont propriu. De fapt, depinzi de cât de mult îşi permit părinţii să investească şi de cât de multă răbdare au. Când jucam