- În ţinutul dintre Haţeg şi Orăştie, spiritele dacilor lui Zamolxis stăpânesc peste munţi -

Mama Irina şi taina fierului

Stă rezemată de un gard şi în mână are o nuieluşă de alun, fără coajă, iar în mâna cea­laltă are un măr muş­cat. În măr este înfipt un cui. Eu o în­treb despre peştera Şura Mare, despre cum se ajun­ge acolo, des­pre şoi­mii, ulii, vul­turii sau ce-or fi fost, pe care i-am vă­zut pre­­tu­tindeni pe drum, o în­treb despre străvechile zi­duri din ca­re cică oa­me­nii iau pie­tre mari, cioplite, pen­­­tru a le pune temelie la grajduri. Ea priveşte me­reu dincolo de mine şi pri­virea ei mă traver­sează in­dife­rentă, pier­zându-se printre ma­rile stânci de la ori­zont. "Apăi, de Şură nu ştie baba", zice, privindu-mă şi nepri­vindu-mă în acelaşi timp, "numai de Du­hu­rile Mari ştie, ş-aco­lo ne­socotit ăi fi dacă te-oi duce acu­ma, când îm­blă du­hu­rile pe crăpa­tul mugurilor de stei­şor." Eu îi spun că Şura Mare e o peşteră din care curge o apă iute, ea muşcă din mărul galben, ocolind me­reu cuiul înfipt în el, apoi scoate cuiul, îl bagă în bu­zu­nar şi aruncă res­tul cotorului câinelui, gal­ben şi el, numit, pentru că e le­neş, Moloc. Mo­loc meste­că lent, soa­rele e în crucea zilei, faţa babei, pe care a­veam să aflu că o chea­mă Irina Vulc, e cră­pată în mii, în milioane de ri­duri, de o uluitoare mo­bilitate, care-şi schimbă expresia în fiecare clipă. Nu­mai pri­vi­rea rămâne imobilă, ca un ax nevăzut în jurul căruia se mişcă restul feţei. "Dar ce cauţi dum­neata la Du­hurile Mari?", mă întreabă, fre­mătând în mâini nu­iaua de alun. "Muguri caut, de stei­şor", zic într-o doară, şi-atunci, ca printr-un miracol, ma­ma Irina învie dintr-o dată, ca şi cum un cuvânt ma­gic ar fi fost spus. Ştie la ce-i bun mugurul de steişor. Şi ea mergea, când era mai tânără, să adune, numai că acum a făcut 77 de ani şi picioarele n-o mai duc pâ