Iubiţi cu adevărat pe cineva dacă şi numai dacă fiinţa iubită se ştie pe sine liberă, absolut liberă cu dumneavoastră. Iubirea este producătoare de libertate, pentru că numai libertatea personalizează.

Avem acum toate elementele pentru a putea răspunde la întrebarea care ne frământă. Cum ştie celălalt dacă darul pe care îl primeşte este iubire sau nu? În primul rând, celălalt ştie ce primeşte. El poate primi un bun care să fie şi al lui şi pentru el. În acest caz, va şti că ceea ce primeşte nu este iubire, ci plăcere. La fel de bine însă celălalt poate primi un bun care să fie pentru el, dar nu al lui. Aceasta este o primă aproximare a răspunsului.

Să nu ne oprim totuşi aici. Spuneam că, în iubire, ambele eu-ri posedă o existenţă de acelaşi ordin. Cu alte cuvinte, fiinţa iubită devine, prin iubire, o persoană - o fiinţă liberă, înzestrată cu demnitate ontologică. Iubiţi cu adevărat pe cineva dacă şi numai dacă fiinţa iubită se ştie pe sine liberă, absolut liberă cu dumneavoastră. Iubirea este producătoare de libertate, pentru că numai libertatea personalizează. Iubirea produce o realitate nouă: persoana celuilalt; nu un aspect sau altul al persoanei, ci persoana ca atare.

Sunteţi bărbat? Întrebaţi-o atunci pe femeia pe care o iubiţi: "Eşti liberă cu mine?" Doar dacă aveti curajul acestei întrebări sunteţi cu adevărat bărbat. Ba mai mult. Numai cel care iubeşte cu adevărat este de fapt un Prinţ - Prinţul acela despre care vorbeam la început. Numai el poate de fapt să cheme, pentru că numai el are pe cine chema. Numai în iubire celălalt "eu" devine la fel de real ca şi eu-l propriu.

Să ne înţelegem. Când iubeşti, nu înzestrezi pe cineva cu un set de drepturi neutre. Iubirea nu este o asociere între indivizi liberi (aşadar între persoane), ci condiţia de posibilitate a individualităţii libere (atât a celei proprii, cât şi a celuilalt). Iubirea p