Îndeobşte plictisitoare, lucrările Congresului Fonetic Internaţional, desfăşurat în acel an la Bucureşti, luară o turnură pe care nimeni n-o putuse anticipa. Hodoronc-tronc, ordinea de zi se schimbă ca prin farmec încă de la deschidere.

În locul obişnuitelor lamentări ale gazdelor (de ce avem doar şapte vocale, noi cei care suntem aici de mii de ani etc) sau de solicitări fără ecou privind drepturi suplimentare care să le fie acordate semivocalelor intrate în alcătuirea diftongilor şi a triftongilor, se citi o Proclamaţie a Vocalelor Iritate. Aceasta condamna ferm folosirea excesivă şi bombastică a cuvintelor în spaţiul public românesc. Fură identificate zonele, din vorbirea şi din scrierea de la noi, în care se impunea o intervenţie imediată, rapidă, devastatoare: conţinutul mesajelor text schimbate între adolescenţi, burtierele televiziunilor de ştiri, titlurile din tabloide, testele date de profesori la examenele de titularizare şamd. Se lansă un mesaj de susţinere a surorilor consoane, care, deşi sunt mai numeroase, sunt nişte sunete care întâmpină obstacole în canalul fonator. Or, datoria vocalelor, care ies liber prin acel canal, este să treacă imediat la acţiune, pentru salvgardarea igienei din rostirea şi transcrierea din elementul public autohton.

Dezbaterile se încinseră în momentul în care, de la înalta tribuna, se silabisi patriotard convingerea că asanarea limbii române vorbite şi scrise curent în mileniul trei s-ar petrece şi cu împuţinarea englezismelor. De ce nu şi a turcismelor, se strigă dintr-un colţ, în timp ce delegatul maghiar ţinu, acru şi doct, o dizertaţie din care reieşea că revizionismul lingvistic nu foloseşte nimănui. În plus, acesta sugera voalat că e gata să dezvăluie în câteva mijloace de informare de largă răspândire faptul ca „munka“ şi „gond“ provin din limba maghiară şi se întreba, retoric, cui i-ar folosi să se afle ca