Noul ministru al Transporturilor nu ar trebui să fie o temă pe care USL să se bâlbâie.
Să propui un nume al cărui CV şi al cărui renume să corespundă acestei demnităţi poate fi o treabă chiar uşoară, oameni pregătiţi, experimentaţi şi oneşti putând fi găsiţi până şi în România zilelor noastre.
Dar dacă şefii USL încearcă să evite tocmai un asemenea profil? Haideţi să vedem despre ce este vorba.
În exerciţiul bugetar 2007-2013, infrastructura a fost principala beneficiară a fondurilor de coeziune, miliarde de euro, toţi bani europeni, putând fi, teoretic, accesate de către autorităţile de la Bucureşti pentru a reabilita şi dezvolta calea ferată şi reţeaua de drumuri.
În final, ne-am ales cu câteva bucăţi de autostradă în plus, adică suficient de puţini kilometri încât inaugurarea lor să nu se facă simţită la nivelul economiei naţionale; şi am rămas, apoi, cu o infrastructură feroviară la fel de înapoiată, care, pe de o parte, generează costuri semnificative din cauza stării proaste, iar, pe de alta, pune în pericol vieţile milioanelor de români care se încumetă să circule cu trenurile de călători dintr-un capăt în altul al ţării.
Ştim bine că, atunci când în România garnitura trasă de locomotivă atinge viteze ameţitoare de 60 de kilometri pe oră, prima întrebare pe care şi-o pune un om normal este dacă vor rezista şinele şi terasamentul, a doua – dacă nu cumva trenul a rămas fără frâne, iar a treia – dacă macazurile vor funcţiona normal (e clar că furtul de cabluri din reţeaua feroviară a devenit sport naţional, deşi în ţările UE ar fi considerat act terorist).
În tot acest timp, însă, unii au prosperat, doar că ei compun ceea ce astăzi poate fi numit fără rezerve – mafia transporturilor.
Alcătuită din oficiali de rang înalt ai statului român - cu poziţii-cheie cel puţin în Ministerul Transporturilor, CNADNR, CFR şi alte
