Iată cum, pe nesimţite, povestea noastră al cărei erou principal a fost nimeni altul decât Măria Sa Regele Mic, se apropie de sfârşit. Cum de sfârşit se apropie şi vara asta năduşită şi prăfoasă, prea puţin răcorită de ploile năboite din vanele deschise ale unor ceruri sumbre, căzute nu spre a înviora şi bucura firea, ci mai degrabă spre a o băga în sperieţi. Se duce august pe nesimţite şi vine, tiptil, septembrie cu cer de peruzea, soare blajin şi iz amărui de frunze arse de brume timpurii, cu sonuri înfundate de poame căzânde-n ierburi uscate prin livezile de peste gruiuri…

Odinioară, odată cu septembrie, în vetrele a mai toate târgurile, înfloreau mustăriile, pe ale căror grătare sufereau cazne greu de închipuit, arse de vii peste cărbunii încinşi, bucate precum pastrame de oaie sau de capră, patricieni şi trandafiri, cârnăciori de Pleşcoi, fleici de vită, de porc ori de batal (frăgezite prin bătaie straşnică pe ambele feţe, frecate cu sare grunjoasă, piper negru şi cimbru, apoi miruite-n untdelemn), dar mai ales mititeii, regii neîncoronaţi ai grătarului, al căror odor nepereche înnebunea definitiv muşteriii, tulburaţi deja de aceste barbare miresme, care bântuiau fantomatic prin norii groşi de fum albăstriu. Iată cum credea de cuviinţă însuşi starostele Păstorel că trebuie alcătuiţi mititeii, pentru a putea fi apoi savuraţi, neapărat cu hrean şi ciuşcă din belşug (şi fără pic de muştar, care le ia tot chichirezul!) şi udaţi corespunzător cu tulburel de Segarcea ori de Drăgăşani: „Carne de vită de la ceafă sau de la coadă, sau pulpă – capacul. La 1 kilogram de carne, un sfert seu gros și curăţat de piele. Carnea, împreună cu seul, se trece de două ori prin mașina de tocat. Se adaugă în carne miez de franzelă (de mărimea unei lămâi), muiat în mujdei de usturoi, sare, o linguriţă de mirodenii: enibahar, chimen (dacă vrei), piper și o jumătate de linguriţă