Un confrate de la Deutsche Welle afirma cu aplomb şi un uşor aer de superioritate, într-un interviu luat de România Actualităţi, că un comentariu nu poate fi obiectiv, echidistant, atâta vreme cât, prin definiţie, exprimă o părere personală. Are şi n-are dreptate colegul. O părere personală diferă, totuşi, de comentariul unui profesionist. Adevărat este că, scriind un comentariu, mereu îţi apar în faţă propriile idei, cu care însă – dat fiind că vrei adevărul şi numai adevărul, binele şi numai binele, frumosul şi numai frumosul – se cade să intri din când în când în dialog. Să cauţi şi ceea ce se poate opune impresiilor sau convingerilor tale. Un comentariu echidistant se face, prin urmare, mai greu, dar se face. E adevărat că la obiectivitatea comentariului contribuie şi anumite condiţii de mediu: locul şi timpul în care e prezentat (e pus pe prima sau pe ultima pagină, se transmite în prime time sau la o oră complet nefavorabilă receptării?). Şi foarte importantă este vecinătatea – cine şi c Publicitate um îl secondează, ce şi cum se transmite imediat după el. Ca şi umorul, comentariul părtinitor poate fi intenţionat sau neintenţionat. Cu ani în urmă, făceam o emisiune de radio pentru un public format din preşcolari mici. Fără politică, fireşte. Cu ceva ştiinţă. Dar şi cu umbra unui citat din „conducătorul suprem“, cum cerea „viza politică“. În final, ofeream muzică. Pentru copii. În acord cu cele cuprinse în material, potrivit mi s-a părut un cântecel pe care nu-l mai auzisem demult şi îmi plăcea. Îi plăcea şi „vizei“, care a izbucnit într-un râs fără limite: „Vrei să ne aresteze pe amândoi? Scoate cântecul imediat!“. Uitasem complet de Nicolae Ceauşescu, or cântecul spunea: „Nicuşor avea o tobă, bum, bum, bum…/Toată ziua, vrei nu vrei, bate-n tinicheaua ei/Nicuşor avea o tobă, bum, bum, bum“. Era un comentariu? Era. Neintenţionat? Poate. La fel cum, recent,