O civilizaţie medievală, moartă, îşi transmite teritoriul unei Europe ivite din Revoluţia Franceză: o frumoasă moştenire care trebuie transformată. Dar aici apare o dificultate majoră, chiar din cauza Revoluţiei: conceptul de „mare naţiune” impune centrarea Europei în jurul Franţei sau extinderea Franţei în Europa, ceea ce avea să tulbure, fără întârziere, armonia concertului.

Franţa Revoluţiei îşi reactivează vechea năzuinţă a frontierelor naturale, sub pretextul raţionalităţii geografice. „Graniţele Franţei sunt marcate de natură”, declară Danton în ianuarie 1793; în februarie, Carnot precizează: „graniţele vechi şi naturale ale Franţei sunt Rinul, Alpii şi Pirineii”. A le recuceri este, aşadar, un drept, adică o datorie, întrucât ceea ce exportă Revoluţia este libertatea. A fi patriot, în timpul Revoluţiei Franceze, înseamnă să cucereşti Europa: de exemplu, Renania, până la Mainz şi Frankfurt. Şi trebuie, de asemenea, să porţi în gând emoţia lui Goethe la Valmy, în faţa unei lumi noi a cărei vestire îl tulburase profund pe unul dintre compatrioţii săi, Immanuel Kant, ca să-ţi imaginezi acea stare de graţie de neconceput pentru noi.

Napoleon reia legatul expansionist al Revoluţiei şi visează să reconstituie Imperiul Roman: în 1809, Metternich recunoaşte în el „suveranul Europei”. Anglia rămâne la distanţă. În 1815, Sfânta Alianţă a monarhiilor legitime dislocă Imperiul şi repune naţiunile la locul lor.

Această ordine reacţionară, care doreşte să distrugă opera Revoluţiei Franceze, poartă în germene naţionalismele Europei romantice, a căror responsabilitate Nietzsche o va atribui lui Napoleon. Universalismul francez poartă, la rândul său, o răspundere. Împotriva francezilor universalişti se dezvoltă, odată cu Herder, un naţionalism german întors spre origini.

Victor Hugo contribuie la această ambivalenţă revoluţionară şi naţionalistă. El îi