Povestea unui tango
...Recunosc, am văzut cu mare întârziere "Un tango mas" (mai pe româneşte... "Încă un tango"), spectacol-unicat cu care se mândreşte, pe drept cuvânt, acel teatru foarte special, condus de o mare şi foarte specială actriţă, pe nume Dorina Lazăr. Teatrul se cheamă "Odeon". Da, l-am văzut cu mare întârziere, dar aşteptam să-l văd cu nerăbdarea înfierbântată cu care împătimiţii de tango - profesionişti ori simpli amatori - aşteaptă să intre pe ringul de dans. Am ştiut că de la primele acorduri de muzică pasională, voi fi cucerită de spectacol, de ritmuri, de regie, de coregrafie, de decor, de lumini, de costume, de atmosferă. Că voi fi înnobilată de energia scăpărătoare a interpreţilor ce oficiau, sub ochii noştri, o demonstraţie supremă de "Tango mas".
Atinsă de emoţia provocată de acest spectacol-eveniment, mi s-a părut firesc să încerc să-l cunosc mai bine (în numele cititorilor noştri) pe acest balerin, pe acest dansator înzestrat cu un har al creativităţii atât de special, ba chiar şi cu o frumuseţe din familia lui Apollo. Noi, oamenii obişnuiţi, dorim întruna să aflăm când şi cum ţâşneşte la lumină harul care-i face atât de deosebiţi, de unici, pe cei cu "o stea în frunte". Aşadar, l-am "atacat" pe artist cu întrebările, clasice, de început:
Micul balerin de pe Giurgiului
- Unde aţi apărut pe lume? De când aţi început să dansaţi?
- De când mă ştiu! Dintotdeauna! Auzeam muzica şi dansam, vedeam balet la televizor şi dansam şi eu. Din copilărie am avut înclinaţii artistice (pe lângă dans, eu şi desenam foarte mult). Iar mama mea a ştiut să vadă, să intuiască în aceste manifestări ale mele un posibil talent creativ. Ea s-a priceput să îmi îndrepte paşii către studiul dansului, către dezvoltarea creativităţii, încât toată această joacă a mea să devină, poate, în
