Mai ales după decesul soţiei sale Ileana, plăcuta noastră colaboratoare pentru rubrica de teatru, se schimbase mult sau – aşa cum se întâmplă la bătrâneţe – trăsături negative ale firii se accentuaseră, odată cu slăbirea frâielor autocontrolului. Între acestea, pălăvrăgeala incontinentă, fireşte – inconsistentă, şi repetitivă. „Don’ ministru Octavian Berlogea!“ – aşa cum îl anunţa secretara şi părea că-i place – sosea către orele prânzului la redacţie, intra în biroul meu, se aşeza în fotoliu şi, minute în şir, derula şi relua aceeaşi bandă de magnetofon, imposibil de şters, ca o cicatrice indelebilă în aria lui Wernicke sau altundeva fixată, căci astăzi nici centrul descris de neurologul neamţ nu mai e ce-a fost odată… „– Aţi făcut revoluţie, mda, mda, faceţi reformă sanitară, mda, mda, nu e bine cum se face, trebuie…, trebuie…, trebuie.“ Poate că avea dreptate, trecuseră deja vreo zece ani de experimente, celebra luminiţă de la capătul tunelului nu se vedea. Nu se vedea niciunde şi cu atât mai puţin în Sănătate! Dar ceea ce desluşeam din bolboroseala vizitatorului meu cu aparenţă de bonom – mai degrabă scurt, capul mare şi golfurile de pleşuvie accentuate – nu era o „viziune“ nouă, ci o întoarcere necondiţionată la Nicolai Alexandrovici Semaşko, ale cărui principii le aplicase pe pământ românesc ca ministru. Ca minstru al sănătăţii, apoi – după o temporară unificare a două instituţii surori – ca ministru al sănătăţii şi prevederilor sociale, apoi adjunct etc., după care – aflat dintr-o dată în cădere liberă – vicepreşedinte la Crucea Roşie şi, finalmente, director la Institutul de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă. Nu era foarte în vârstă atunci, dar după plecarea la cele veşnice a Ilenei Berlogea suferise o prăbuşire psihică. În cele din urmă, nu mai izbutea să ajungă în redacţie; se mulţumea să sune la telefon: luni, miercuri, joi,