Din reţetele domnului farmacist BOBARU
"Pune negru peste verde, că boierul nu te vede"
Este o plantă pe care am urât-o din răsputeri în copilărie, pe la vârsta de 10-13 ani. Fiind fiu de ţăran, născut pe meleaguri teleormănene, vara eram nevoit să îmi ajut părinţii la diferite treburi gospodăreşti, printre care şi prăşitul în grădină sau la câmp. Deşi îmi plăcea să muncesc, mă gândeam cu groază la vetrele de pir ascunse printre culturi, fiindcă dintre toate buruienile lăsate de Dumnezeu pe pământ, el este cel mai greu de stârpit. Lungi şi tari, ca nişte braţe de caracatiţă, rădăcinile lui se întind în pământ câţiva metri. Era suficient să rămână un fragment de rizom netăiat, ca să crească din nou. În cazul pirului, nu se putea aplica zicala "Pune negru peste verde că boierul nu te vede!". Vitalitatea lui extraordinară făcea ca, după prima ploaie, să răsară din nou, dacă era doar acoperit cu pământ, fără a fi adunat şi ars.
Repulsia faţă de pir s-a accentuat la liceul agricol, pe care l-am absolvit în anul 1970, când profesorul de fitotehnie ne-a prezentat planta ca pe o adevărată pacoste pentru inginerii agronomi care urmau să se înfrunte aprig cu el, mai ales că, la acea vreme, folosirea ierbicidelor era abia la început şi avea preţuri prohibitive. Dar facultatea de farmacie pe care am urmat-o a reuşit să îmi schimbe proasta părere despre pir, când, cu mare uimire, am aflat că blestemata buruiană a copilăriei mele are însuşiri terapeutice excepţionale.
Recunoaşterea plantei
Puţini sunt oamenii care nu au auzit de pir sau nu-l recunosc (mai ales cei care au copilărit la ţară). Este o o plantă ierboasă, târâtoare, ramificată în toate direcţiile, netedă, de culoare gălbuie-lucitoare. Lung de câţiva metri, are firele groase de circa 2 mm, cu noduri aşezate la distanţă de 5 cm, pe care se găsesc frunzuliţ
