Crimele securiste nu au fost (doar) abominabile actiuni sadice. Calaii puneau in practica preceptele a ceea ce un ganditor politic a numit ideologia rece. O carte de Maurice Merleau-Ponty care a provocat furtunoase discutii in anii 50 se intitula “Humanisme et terreur”. Problema filosofului francez era legata de rolul violentei in aventura spiritului revolutionar modern si de raporturile extrem de complicate dintre scop si mijloace. Chestiunea nu era una pur teoretica, ci privea destinele a milioane de oameni deveniti subiecti ai “marelui experiment”. Nonconformistii, inadaptabilii, “dusmanii obiectivi”, grupurile “condamnate de istorie”, toti trebuiau amutiti, exclusi, eliminati, anihilati.
Au trecut multi ani pana cand, in august 1968, Jean-Paul Sartre avea sa admita ca scopul nu este altceva decat recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea sa. Este ceea ce Merleau-Ponty, despre care a scris recent Marius Stan, recunostea in alta carte importanta, “Les aventures de la dialectique”. Nu mai vorbesc de Albert Camus care rupsese cu Sartre si Simone de Beauvoir tocmai pentru ca nu intelegea sa participe la sacralizarea violentei teroriste a bolsevismului.
Ideea dictaturii proletariatului a fost, in viziunea lui Lenin, cheia de bolta a socialismului marxist. Nu conta pentru fondatorul bolsevismului ca Marx se referise doar in treacat la acest concept, ca in cosmologia sa politica altele erau notiunile cardinale. Lenin a fetisizat si a absolutizat ceea ce se gasea la Marx intr-o forma neconceptualizata, necristalizata, o intuitie mai degraba decat o teorie legata de esecul Comunei din Paris. Pentru a salva revolutia, aveau sa scrie Lenin si Trotki, toate mijloacele sunt permise. O logica a eficientei istorice in care notiunile de Bine si de Rau erau abandonate fara urma de regret. Idealismul revolutionar era de fapt un infinit cinism. Numai astfel
