Szeged, puţin peste 100 kilometri distanţă de Timişoara. 17. 000 de oameni participă într-o zi de joi la ediţia din acest an a festivalului Szegedi Ifjusagi Napok (SZIN). Având în vedere că festivalul e întins pe parcursul a cinci zile, e clar că numărul celor care îi trec pragul este impresionant de mare. Lejer, peste zece mii de spectatori vin zilnic în incinta unui ştrand pentru a vedea peste o sută de trupe din ţara vecină. Desigur, unii vin pentru muzică, alţii pentru diverse „altceva“-uri, dar ideea e că e plin. E un soi de festivalul berii de la noi, doar că există mai multe scene şi se fură mai puţin din buzunare. Şi nu e nici fum de mici.

Evident, îţi pui întrebarea cum se poate ca un oraş de 170.000 de locuitori să adune aşa un public? Desigur, cel mai la îndemână răspuns e acela de „civilizaţie“. Oamenii din ţara vecină plătesc bilet de intrare (cinci mii de forinţi pe zi) pentru că aşa au fost obişnuiţi. Au parte de teatru, stand up comedy, sporturi extreme sau concursuri de cultură generală. Dincolo de concerte, organizare sau alte bla-bla-uri, magia oricărui festival de acest gen constă în atmosfera creată de oamenii care îl populează. Feţe zâmbitoare, lume prietenoasă, atmosferă de vis. Deşi pe ici-colo zăreşti mutre de cocalari şi piţipoance, aceştia nu ies în evidenţă. Aproape fiecare concert „curge“ natural, lumea se bucură de eveniment şi nu e cârcotaşă cu orice preţ. Amatorii de muzici electronice nu se ceartă pe tema că „asta e house, iar asta e dubstep“ şi constaţi cu surprindere că nimeni nu se bagă în faţă la coadă. Langoşii uriaşi cu smântână şi usturoi şi diversele mâncăruri specifice zonei se amestecă mirific cu corturile în care îţi poţi cumpăra mici suveniruri. Amestecul de punkişti cu freze arici, bunici cu nepoţi purtaţi pe umeri şi părinţi care fac slalom cu cărucioarele bebeluşilor pe aleea principală sunt “priceless”.