Pe plaja pe care nu mai merge nimeni, aproape niciodată, la malul care se aruncă bezmetic în faţa unor ochi care nu ştiu întotdeauna să vadă şi să înţeleagă adevărul, lângă digul care izbeşte ca o armă letală fiecare adiere şi fiecare cuvânt pe care aş vrea să ţi-l scriu, acolo, unde răsăritul se confundă cu apusul şi apusul se confundă cu noi, mi se pare că încă mai rezistă, între dărâmături şi deziluzii, ca o săgeată fără adresă, castele de nisip, perfect făcute pentru a nu fi folosite niciodată, clădite cu migală şi cu interes de cei mai mici sau mai mari, care au ştiut cândva să îşi agaţe fiecare speranţă în fire de nisip şi de îndoială, care au vrut, sau măcar au încercat, să concretizeze cumva dorul de zilele în care exista zâmbet.

Pe plaja pe care nu mai merge nimeni, ca într-o inutilă simetrie, se mai vede urma paşilor de copil care alergau cândva dintr-un loc în altul, dintr-o eternitate în alta, dintr-un zbucium în altul, în căutare de ceva, nici ei nu ştiau precis de ce, de ceva care se aseamănă, într-un fel, cu normalitatea. Acolo, chiar lângă valurile aproape inexistente, castelul de nisip încearcă să-şi apere supremaţia, cu turnurile sale înalte şi decorate cu pietricele şi scoici, castelul de nisip fără uşi şi fără ferestre ţine cu noi, cu cei care iubesc singurătatea, dar caută liniştea, cu cei care umblă dintr-un loc în altul, forţaţi de nişte împrejurări nu întotdeauna nefericite, cu cei care ştiu, dar nu îndrăznesc să spună şi să încerce o altă cale.

Pe plaja pe care nu mai merge nimeni, mai sunt numai castele de nisip bătrâne. Copiii nu mai fac astăzi castele de nisip. Singurele care au rămas întregi sunt cele făcute ieri, când micuţii aveau răbdare să construiască şi să-şi împlinească imaginaţia, când aerul de mare le ţinea parte, când valurile ocoleau cu o exactitate ciudată cărările care duceau spre micul palat pe care num