Fotbalul respiră mai bine şi creşte mai interesant cu cît se depărtează de Bucureşti.
Acolo unde hărţile nu mai au răbdare, în marginea ţării despre care mulţi bucureşteni ştiu cam cît înţeleg americanii din legendele dacilor, se joacă fotbal. Orgoliu local, chibzuinţă rară, nici nu mai contează cauzele: rămîne ascensiunea, se contabilizează punctele unei echipe din Botoşani care, după promovare, a ştiut că progresul înseamnă uneori să nu schimbi nimic. FC Botoşani a crescut jucători, a “plombat” cu fotbalişti veniţi fără bani, dar şi fără fiţe. A crezut în Cristi Popovici şi, iată, moldovenii sînt un surîs în chenarele acestor impotenţe de primă ligă.
La CFR Cluj s-a făcut performanţă şi sînt sigur că se va mai face. În Ploieşti, chiar şi după 1-5 cu Swansea, arde un spirit reînviat şi joacă o echipă în care străinii de valoare şi flerul lui Contra se împletesc interesant. Pandurii şi Astra se întăresc treptat, în Gorj şi Giurgiu, de parcă depărtarea de Capitală are efectul separării de un bulgăre radioactiv.
Dacă Farul, Argeş sau UTA gîfîie după contactul cu prezentul, o nouă provincie, paradoxală şi pestriţă se conturează. La nivelul primelor trei eşaloane, e un puzzle din echipe mici ilfovene susţinute de autorităţi, cluburi de comună crescute din banii unor patroni curajoşi, plus proiecte care tind să meargă pe urmele Pandurilor sau Botoşaniului.
Cu Poli sau surogatele ei, Timişoara e iar în luminile Ligii 1, cît de strălucitoare sau mimate sînt acestea. Cu două echipe după ce n-au avut nici una, craiovenii au în ce să spere, bifurcat şi antagonic, după firea lor.
Cum-necum, noua provincie e deja instalată în vidul pe care Capitala l-a născut din sărăcie, netrebnicie şi neştiinţă. Dacă un tip străin de fotbal ar ajunge astăzi în Bucureşti, unul pentru care tradiţia nu ţine de foame, iar scorul înseamnă tot, n-am putea să-l ducem în