Grosul traderilor multinaţionali este prezent pe piaţa agricolă locală de la mijlocul anilor 1990, implicarea acestora crescând odată cu productivitatea şi recoltele fermierilor. Aceste grupuri au fost printre principalii beneficiari ai liberalizării comerţului cu cereale şi ai destructurării foştilor depozitari de stat - Cerealcom şi Comcereal.
Având la dispoziţie lichidităţi importante de la companiile-mamă ei s-au mişcat rapid şi au ocupat poziţii strategice în punctele cheie ale zonelor puternic productive pentru cereale şi plante oleaginoase.
Astfel, ei au ajuns să deţină adevărate reţele de silozuri cu ajutorul cărora stochează marfa achiziţionată de la fermieri pentru ca apoi să o direcţioneze cu precădere spre portul Constanţa, principala poartă de export a cerealelor româneşti.
Pentru traderi, România este un punct strategic pe harta mondială a cerealelor pentru că economia locală este al cincilea jucător din UE pentru producţia de grâu şi pe a doua poziţie pentru porumb şi floarea-soarelui.
Încă de la început, traderii au speculat fragmentarea din piaţa fermelor agricole, unde câteva zeci de mii de companii şi 3,8 milioane de mici fermieri persoane fizice împart 8,3 milioane de hectare de teren arabil.
Astfel, treptat comercianţii au făcut pasul din segmentul achiziţiilor de materie prime transformându-se şi în distribuitori de îngrăşăminte, pesticide sau seminţe dar şi înlocuind rolul băncilor fără apetit pentru agricultură cu instrumente de finanţare. Astfel, a apărut un model de business „circular“ prin care aceste companii furnizează mijloacele de producţie fermierilor iar la momentul recoltei tot ei sunt cei care achiziţionează recoltele. La mijloc este o piaţă de 4-5 miliarde de euro an de an. Între fermieri şi traderi există mari diferenţe a puterii de negociere, capacitatea agricultorilor de a obţine preţuri mai b
