• Un monument ciudat, un minimausoleu, o sculptură primitivist-postmodernă, asta am crezut câteva clipe că e trunchiul de piramidă pătratică, zvelt, cât un stat de om, ridicat în mijlocul unui spaţiu pietonal.
Pe urmă a apărut primul utilizator - un ins în şort, cu barbă şi basma pe cap. S-a urcat pe ghizdul piramidei, s-a aplecat puţin în faţă, ca şi cum ar fi călărit un ski-jet nautic, şi-a deschis prohabul şi a început să ude faţa laterală a sculpturii. În 10 secunde, au mai venit încă trei inşi cu băşicile umflate de bere (parada gay & lesbian era în plină desfăşurare, veselie mare) şi asta se întâmpla nu pe străzile unui oraş din Africa sau China, ci în inima Europei Occidentale, în Amsterdamul Ţărilor de Jos.
Cei patru micţionari ai ecumenismului urinar, tinzând cu capetele la axa de simetrie a piramidei, priveau unii absent, alţii râzăreţ, conversau, experimentau libertatea de a fi. Mulţimea, între care femei şi copii traşi de mână în vreme ce întorceau capul, se scurgea pe lângă ei. Trei dintre cei patru aveau şi ţigara în gură. Fără ei, estetica monumentului mineral-lichid-fumegos-uman era incompletă.
Totul se petrecea la nici 20 m de intrarea Casei Anne Frank. Am văzut şi acolo un closet, cu lanţ, cu depuneri minerale de atunci, din anii '40, la care cei 8 oameni ascunşi ca să nu fie trimişi în lagăr făceau adesea coadă. „Eram tăcuţi ca nişte pui de şoareci”, scria domnişoara Anne în Jurnal.
• În Amsterdam, unde „graşi olandezi de spleen bolnavi, priveau pe geam”, cum zicea poetul Boureanu în anii '50, există, în mod bizar, un cartier de bordeluri. Parisul e un oraş amant, Roma - o curtezană, iar Amsterdamul mi se pare un oraş clapon - nici umbră de erotism în Lumina Roşie a celebrului cartier.
Pe străzi înguste, beznicioase, serii de dreptunghiuri de sticlă, puţin mai late de 1 m, adăpostesc câte o doamnă care n-are loc
