Care sunt scenariile posibile în momentul în care azi, la Amann, este în curs de desfăşurare reuniunea la care participă zece şefi de mare stat major, reuniunea fiind coprezidată de Şeful Statului Major Interarme din SUA, generalul Martin Dempsey şi de colegul său iordanian, Meshaal Mohamad al-Zaban, alături de ei fiind responsabilii militari cu grad echivalent din Arabia Saudită, Quatar, Turcia, Marea Britanie, Franţa. Germania, Italia şi Canda.

1. Cadrul principal l-ar constitui un mandat al Naţiunilor Unite respectând termenii Cartei ONU care obligă statele membre „să-şi regleze diferendele prin mijloace paşnice... şi să se abţină în relaţiile internaţionale de la ameninţarea sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a unui stat”. Este vorba despre principiul nonintervenţiei care, în gândirea părinţilor fondatori ai ONU, trebuia să devină formula esenţială, de referinţă, care să gereze întreaga funcţionare a sistemului internaţional. Cu toate acestea, în Capitolul VII al acestei Carte a ONU, se formulează o serie de excepţii la regulă. Astfel, „în cazul unei ameninţări la adresa păcii, încălcării păcii sau a unui act de agresiune”, Consiliul de Securitate poate „lua măsurile necesare pentru a menţine sau restabili pacea şi securitatea internaţională”.

Aceasta se poate face prin adoptarea unei Rezoluţii care să autorizeze statele membre să recurgă la forţă sub mandatul ONU sau să stabilească o misiune militară comună, „căştile albastre” care să acţioneze ca observatori, forţă tampon sau de securizare a unei zone, a graniţelor sau a unei linii de demarcaţie. O mare problemă în perspectivă: este aproape imposibil de crezut că, în actualele condiţii, se va reuni unanimitate de voturi în Consiliul de Securitate.

2. Folosirea „precedentului Kosovo”. Conflictul din Kosovo ar putea să servească nu numai ca sursă