“Mişcîndu-se pe teren ca un fluid, nici un jucător nu a reuşit ca el să dea impresia că racheta e o prelungire a braţului - Albumul omagial “ATP Heritage”.
Federer nu înţelege ce se întîmplă. Mai mult, dă impresia că nici nu ar şti de unde să-l ia pe domnul în vîrstă care s-a pus în genunchi înaintea sa. Vizibil jenat, Nadal îl salută pe cavalerul tomnatic care-l întîmpină ca pe Fecioara de la Lourdes. Rafa vrea să ajungă mai repede la locul destinat de organizatorii galei. Cascada de genuflexiuni se încheie în faţa lui Dojokovici. Românul la picioarele sîrbului. Nole, vecinul de peste Dunăre, zîmbeşte înţelegător, îi dă mîna şi îl trage în sus pe bătrînul care poartă relicvele pletelor din tinereţe.
Gata, Ilie Năstase şi-a terminat reprezentaţia. Este sîmbătă după-amiază, în redacţie toarce aerul condiţionat. Privim imaginile venite de la New York, de la festivitatea dedicată celor 40 de ani de clasament computerizat în tenisul mondial. Şi ni se face cald. Trăim senzaţia aceea explicită de inconfort fizic pe care o încerci cînd îţi dai seama că ai uitat să te dai cu deodorant. Iar în faţă ai o zi atît de lungă, printre oameni care n-au nici o vină că tu ai probleme cu igiena.
Evrika! Probabil că Ilie Năstase a îngenuncheat în faţa lui Borg, McEnore, Federer, Nadal şi Djokovici în ideea unui exerciţiu de igienă mentală. Sau morală. Omagiul unui fost mare campion faţă de urmaşii lui. Respectul dus pînă la forma lui ultimă, umilinţa consimţită.
Ce frumos! Şi cît de neadevărat!
Năstase nu a gîndit niciodată atît de departe, dar mă străduiesc să găsesc o explicaţie. Ca să nu îmi mai fie ruşine. Caut un motiv serios care să justifice umilinţa la care s-a supus fostul cîştigător de la Roland Garros. Caut şi nu-l găsesc. Deşi memoria funcţionează. Exact cu 40 de ani în urmă, pe cînd posterele erau foarte rare şi se numeau afişe, am pus mîna pe
