„Nu ştiu cum este să creşti lângă mama ta. Eu am fost părăsită în spital, imediat după ce am fost născută. Am înţeles că femeia care m-a adus pe lume nu avea posibilităţi să mă întreţină. Sunt copil din flori, cum se spune. Să mă îngrijească singură îi era imposibil. Oricum, îi mulţumesc că m-a purtat în pântece 9 luni şi nu m-a ucis cât eram făt”, îmi spune Alina Meran, schiţând un zâmbet scurt. În 25 de ani, a fost supusă la încercări despre care alţi oameni citesc numai în cărţi. A deschis ochii pe un pătuc rece de spital, singură, în Târgu Jiu. De acolo, a fost dusă, la doar câteva săptămâni după ce s-a născut, în celălalt colţ de ţară, într-o comună din judeţul Iaşi. Leagănul de Copii din Hălăuceşti avea să-i fie casă până la vârsta de cinci ani. Aici, a rostit primele silabe şi a învăţat să o strige pe femeia care a abandonat-o în maternitate. Tot aici a făcut primii paşi, chiar dacă nu a avut alături mâna mamei, care să o sprijine. Apoi, a urmat o perioadă sumbră, de care îşi mai aminteşte şi astăzi de fiecare dată când îşi priveşte cicatricele în oglindă. Un semn adânc crestat în piele, deasupra ochiului drept, o face şi acum să simtă fiori în şira spinării – nu a uitat nici după 20 de ani de bătaia aceea cruntă, dintr-o seară de vară, când a fost lovită de îngrijitoare cu capul de colţul mesei. Mi-a arătat apoi şi alte cicatrice vechi, de pe vremea copilăriei, amprente ale unei vârste chinuite, în care zilele se numărau în lacrimi.
La cinci ani, a fost mutată într-un nou centru de plasament, în Paşcani. Deşi nu conştientiza prea bine ce i se întâmplă, a răsuflat uşurată când a ieşit pe poarta Leagănului de Copii din Hălăuceşti. Oriunde avea să fie dusă, s-a gândit că nu avea cum să-i fie mai rău decât îi fusese. Se înşelase. De bătăi nu avea să scape nici aici şi parcă fiecare lovitură lăsa urme mai adânci decât niciodată. Au urmat încă cinci ani d
