Îmi semnalează un prieten un eveniment deosebit. În 26 august se împlinesc 80 de ani de când Brașovul se laudă că are și un stadion al Tineretului. Din fericire, acesta încă există, planurile electorale cu Brașov Arena fiind îngropate demult de cuplul Neculaie -Scripcaru.
Un reportaj de nota zece pe tema stadionului Tineretului are Răzvan Ionut Dobrică, pe steagulrosu.wordpress.com
“Silviu Ploeşteanu” e a doua casă. Acolo, fericirea mă ia prin surprindere mereu, niciodată nu sunt pregătit s-o întâmpin, chiar dacă plec de acasă spre casă cu gândul de a gusta din ea. De a mă îmbăta cu ea! Nu, ea mă surprinde tot timpul. În unele seri îmi face cu ochiul peste acoperişurile cu ţiglă roşie şi pereţii gri ai blocurilor. Aruncă o vrajă peste mine cu parfumul zidurilor vechi, al porţilor de fier, al scaunelor de plastic, al chiştoacelor arzânde între degetele unei mâini care abia aşteaptă să prindă fularul de-un capăt şi să-l învârtă prin casă.
De asta mă întristez când cineva scrie sau vorbeşte urât despre acasă. Sunt trist nu pentru că scaunele sunt într-adevăr murdare, nu pentru că accesul se face greu când vin mulţi spectatori şi nici pentru că în spatele celebrei porţi dinspre Fartec e un panou publicitar imens în locul unei peluze. Vezi, unii se întreabă de ce e celebră poarta dinspre Fartec. Astea-s lucrurile care, de fapt, mă întristează. Nu soarele care mă bate-n cap, nu ploaia care-mi intră-n piele, ci pentru că respectivul nu vede casa prin ochii mei şi nu simte ce simt eu. E casa noastră, a “stegarilor”. Pentru că acasă a câştigat Tata Ucu prima lui competiţie de atletism şi tot acasă s-a şi retras din cariera sportivă. Pentru că acasă s-au antrenat “UAB-iştii” Ion Baboie şi Victor Pop ca să devină multipli campioni naţionali la alergări. Pentru că acasă am îngenuncheat Fenerbache, Olympiakos şi Beşiktaş.
Mai multe citiți pe blogul respec
