Care se cuvine să fie portretul unui ministru? În două vorbe, pe înţelesul tuturor, în stil de mare improvizaţie – dar şi cu avantajul spontaneităţii şi al sincerităţii –, premierul Victor Ponta spune, într-un context care vizează numirea unui titular la Ministerul Transporturilor, că demnitarul trebuie să fie „o persoană cu experienţă politică, cu imagine foarte bună şi profesionist în domeniu”.

Cele trei componente merită să fie privite mai îndeaproape, nu doar pentru a înţelege ce vrea să spună şeful cabinetului (şi deci pentru a şti care sunt expectanţele de la deţinătorul unei funcţii publice atât de importante), ci şi pentru a verifica temeiul spuselor sale. Căci, la drept vorbind, cine ne învaţă cum trebuie să fie un ministru şi ce ar fi de aşteptat din partea lui, cu toată buna-credinţă, fără a-l încărca, ştiu eu, cu poveri imposibil de purtat, dar şi fără a-l scuti de necesarele competenţe, reducându-i prestaţia la rolul de vitrină fără profunzime?

Experienţa politică poate însemna mai multe lucruri. Cei mai mulţi cetăţeni români pot interpreta această necesitate într-un sens îngust şi specializat: experienţă politică ar avea doar cine s-a înrolat cu ani buni în urmă într-un partid şi, din interiorul lui, a stăruit în urmărirea unei traiectorii politice. Dar o astfel de experienţă au şi traseiştii; ba chiar mai multă. În principiu, ei au o şi mai preţioasă istorie politică personală şi pot relaţiona, în mod dovedit, cu mai multe forţe politice active. Aparent, consecvenţa în principii ar trebui să interzică transferurile de la un partid la altul, dar cum nu principiile ori programele politice înscrise pe hârtie sau incluse într-un cod etic nescris domină acţiunea din politica noastră, s-a dovedit că acesta nu este un impediment.

Chestiunea experienţei politice poate însemna însă şi interacţiunea, în calitate de funcţionar, de birocrat, or