A fost reeditată, la Humanitas, o carte foarte frumoasă, datorată lui Gabriel Dimisianu. Amintiri și portrete literare se (re)citește cu aceeași delectare de către connaisseur-ii lumii literare românești și de către cei, mai tineri, care o descoperă acum prin lentila criticului memorialist.
O galerie întreagă de personaje, din generații și chiar din lumi diferite (cea veche, interbelică, democratică, și cea nouă, postbelică, de socialism real), intră sub spotul de lumină al rememorării. Arghezi și Tudor Vianu, Ion Caraion și Geo Dumitrescu, Paul Georgescu și Ovid S. Crohmălniceanu, Nichita Stănescu și Nicolae Velea, Sorin Titel și Fănuș Neagu – alte și alte nume de scriitori și critici capătă, prin harul evocator și portretistic al lui Gabriel Dimisianu, concretețea aceea uimitoare a personajelor literare.
Autorul, însă, nu ficționalizează: povestește ce știe și știe ce povestește, ca un insider al acestei lumi literare ce a lucrat, peste jumătate de veac (!), la Gazeta devenită România literară.
Față de alți „memorialiști” autohtoni, adepți consecvenți ai autoeroizării și, respectiv, ai denigrării tuturor celor care au avut norocul de a le fi contemporani, Dimisianu vine cu diferența specifică a unui realism tipologic, cu fine incizii caracterologice. Literatul, conturat ca un personaj, e surprins și fixat, în mișcare, în cîte o scenă de reprezentare epic-dramatică. Ideal pentru o asemenea abordare este un scriitor ca Zaharia Stancu. Penița criticului-memorialist îl prinde îndată pe oratorul cu calculate și înnebunitoare repetiții: „Au intrat în legendă amenințările cu emigrarea făcute în cîteva rînduri. El nu mai suportă să fie tratat cum este tratat, el va emigra în... Portugalia, va mătura străzile Lisabonei și le va face lună, lună le va face, el, academicianul român ajuns în țări străine măturător, cum va scrie pe o pancartă pe care și-o
