Completul de judecată care l-a condamnat pe mareşal la moarte avea în componenţă, drept „judecători populari”, doi muncitori şi un plugar, iar unul dintre „acuzatorii publici” era un fost chelner la „Capşa”

Personalitate complexă, dar stăpânită până la exces de atitudini contradictorii, Ion Antonescu rămâne, de peste o jumătate de veac, unul dintre cele mai controversate personaje ale istoriei noastre contemporane. Fără să fie un politician ales prin vot de popor, ci un militar de carieră care s-a declarat, până în ultima clipă, „omul ţării”, prin deciziile pe care le-a luat după ce a ajuns în fruntea statului, Ion Antonescu a influenţat dramatic poziţionarea, până atunci evazivă, a României în timpul celui de-al doilea război mondial şi destinul ei în deceniile viitoare. Naţionalist de paradă sau patriot? Geniu al negocierii sau dictator sângeros? Vândut Germaniei hitleriste sau erou al luptei împotriva expansiunii Uniunii Sovietice? Când a greşit şi când nu Ion Antonescu?

Atunci când, în timpul răscoalei de la 1907, fiind tânăr sublocotenent care conducea un mic detaşament de roşiori, a reuşit, fără să tragă nici un glonţ, să-i convingă pe ţăranii furioşi să nu intre în Galaţi? Sau când, pe 12 martie 1907, a ordonat, tot la Galaţi, deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de ţărani, care se duceau la negocieri, şi a ucis 12 dintre ei?

Când, propus fiind de Horia Sima, a acceptat, la 4 septembrie 1940, ca regele Carol II să-i încredinţeze mandatul de fomare a unui guvern de uniune naţională? Sau când a făcut în loc un guvern dictatorial, xenofob şi progerman, apoi l-a somat pe rege să-i acorde puteri depline, să suspende Constituţia, să dizolve Parlamentul, să cedeze tronul fiului său Mihai şi să plece din ţară?

Când, la 14 septembrie 1940, a fost de acord să proclame „Statul naţional-legionar Român”, numindu-l pe Horia Sima, suc