Pericopa evanghelică a zilei de ieri cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii realizată după minunea înmulţirii pâinilor, când Mântuitorul, cu cinci pâini şi doi peşti, a hrănit cinci mii de bărbaţi, femei şi copii, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Mai întâi i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celălalt, apoi a dat drumul mulţimilor, după care S-a însingurat în munte ca să Se roage. Faptele bune trebuie să premeargă rugăciunii, pentru că atunci şi rugăciunea ajută faptelor bune. Trebuie să ne mărturisim credinţa prin fapte bune, şi abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie făcut sau pe cale de a fi săvârşit, fie trăit sau auzit sau citit, oricare, fără deosebire, trebuie atribuit lui Dumnezeu şi nu nouă, pentru că nu cu deşteptăciunea sau cu dreptatea noastră l-am izbutit de vreme ce nimic nu suntem înaintea Domnului.

Seara, când ucenicii porniseră pe mare cu corabia, stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe; corabia se clătina mânată încolo şi încoace iar ucenicii erau îngroziţi. Ei aveau să-şi amintească desigur de-o altă furtună pe mare, când El era cu dânşii pe corabie iar ei L-au deşteptat înspăimântaţi. În vremea acelei furtuni pe mare, încercarea ucenicilor fusese mai mică pentru că El se afla cu ei în corabie, chiar dacă dormea.

Acum însă, încercarea credinţei lor e mult mai mare: Hristos este departe, foarte departe, în munte, în pustietate; cum să-L strige? Cum să-I dea de veste în ce nenorocire se află ei? Pe cine să trimită la El cu o solie?

Pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le apare Hristos umblând pe apă, la a patra strajă din noapte. Ucenicii L-au văzut pe apă şi s-au spăimântat. Această frică nouă era cu mult mai mare decât groaza din faţa furtunii şi a prime