-AA+A

Bucuroşi că a venit vacanţa, nişte şcolari de liceu au bătut câteva seri mingea, transpirând cu folos şi poate crezându-se vedete, cum copiii dintotdeauna. Va fi ţinut pasiunea câteva zile, o săptămână, să spunem, apoi au descoperit un alt mod de a-şi petrece vacanţa. Nu drumeţiile pe dealurile Bistriţei pentru a descoperi feluritele gâze din iarbă, nu umbletul prin pădure pentru a recunoaşte copacii şi forma frunzele lor sau pentru a găsi nordul după muşchiul copacilor. Au găsit soluţii simple, pe care le practică, de regulă, bătrânii cu puţină disponibilitate pentru mişcare: jocul de cărţi şi tablele. E adevărat, nu cărţi pe bani, nu jocuri din acelea „păcătoase”, ci unele menite doar să omoare timpul. Câtorva seri de cărţi în patru le-a urmat datul cu zarul, de acea dată rezistent, de durată, semn că amândoi partenerii au o secretă relaţie cu gospodărirea hazardului, care se arată în şase-doi, cinci-patru, şase-doi etc.

Treci pe lângă ei, ca un om bătrân ce eşti, şi nu-ţi mai ajunge timpul pentru îngrijirea grădinii şi a nepoţilor, pentru finisarea textelor şi lecturi, pentru urmărirea ştirilor la televizor sau a filmelor minunate. Nu mai vorbim de cititul cărţilor, ce nu se mai termină niciodată. Şi tinerii şcolari, aflaţi în pragul intrării în viaţă, când ar trebui să se pregătească pentru o şcoală bună sau o meserie, nu se stresează, bat zarurile şi... poartă în casă! Să presupunem că ei nu sunt conştienţi de cum se frământă lucrurile vieţii, la 16 - 17 ani mintiuţa lor fiind crudă. Dar părinţii? Probabil că dacă nu s-a obişnuit copilul de mic cu ascultatul şi pregătirea pentru şcoală, la ani mai mulţi este greu să se obişnuiască. Şi aşa, copilul zburdalnic devine degrabă un bătrân care şade aplecat deasupra tablei şi aşteaptă combinaţia care să-i aducă poartă-n casă. De la 16 ani, copilul a zburat la 70, ca un spin ars de foc, ce atins de flac