Noi, românii, avem o boală grea: ne considerăm prea buni pentru ţara asta şi, poate din cauza asta habar n-avem ce înseamnă patriotismul. Catalogăm orice gest de dragoste de Neam şi Ţară drept naţionalism, orice tentativă de apărare a identităţii naţionale drept extremism şi orice formă de românism drept atitudine antieuropeană. După ce, în sfârşit, s-a dat o replică de la cel mai înalt nivel iredentismului maghiar, au început să curgă „analizele”, „scuzele” şi „acuzele”: „deh, atitudine antieuropeană, istericale, politicianisme”.

În dulcele stil românesc, am ratat din nou esenţialul: nimeni nu a răspuns la întrebarea: „de ce nu i-aţi fluierat?”.

Sigur, firfizonii îşi pot da ochii peste cap: „vai, ce gest necuviincios”, pacifiştii pot da argumente că „nu se cade să răspunzi răului cu rău”, europenii de carton pot fi îngrijoraţi că deh, gestul ar putea fi catalogat drept o atitudine extremistă. Oamenii cu un minim de bun simţ nu vor spune însă nimic pentru că ştiu că răul se întâmplă atunci când oamenii de bine nu fac nimic. Şi că „fluieratul” înseamnă metaforic trezire, implicare.

În secolul trecut, intelectualii spuneau că România suferă de trei maladii grave: ascensiunea pe verticală a „barbarilor”, dominaţia proştilor şi imoralilor şi, mai ales, trădarea oamenilor de bine, adică renunţarea la orice atitudine, dormitarea, tragicul „nu e treaba mea” şi a lui „nu pot schimba eu lumea”. Fără consimţământul tacit al nostru, fără teama viscerală: „cum ne va privi Europa”, „ce vor zice vecinii şi cunoscuţii” despre patriotismul nostru „demodat”, nici extremiştii unguri nu s-ar fi plimbat la fel de liberi prin Ardeal, nici politicienii nu ne-ar minţi în faţă şi nu ne-ar fura din buzunare, nici justiţia, nici sănătatea, nici sistemul de educaţie, nici Europa, nici nimeni nu ne-ar călca în picioare. Toţi o fac pentru că pot. Pentru că noi îi lăsăm