- Social - nr. 166 / 27 August, 2013 Marturisesc, de fiecare data cand, in decursul anilor, am primit invitatia de a participa la manifestari sarmasene, am acceptat cu oarecare strangere de inima. Nu din cauza oamenilor de aici – totdeauna gazde minunate, nici din vreun motiv de natura estetica privind chipul orasului – al carui centru, macar (caci mai mult nu am apucat sa vad, mereu fiind pe fuga), care, in ultima vreme, arata din ce in ce mai bine, nici macar din cauza coloraturii politice a oficialitatilor – ultimul element care m-ar putea influenta in relatiile interpersonale, caci functiile trec, omul ramane, daca e Om, si, sub acest aspect, nu am nimic de reprosat nimanui. Dimpotriva! Doar vorbe bune, respect si consideratie, cum de fiecare data a fost intampinata echipa cu care m-am deplasat la Sarmasu. Strangerea de inima despre care vreau sa va vorbesc tine de admiratia mea fata de marele actor Ovidiu Iuliu Moldovan, prea repede, nedrept plecat dintre noi, unul dintre monstrii sacri ai teatrului si filmului romanesc. Nu ne cunoscuseram personal in timpul tineretii mele bucurestene, nelipsita fiind pe atunci din salile de spectacol. S-a intamplat, paradoxal, acest lucru la Targu-Mures, datorita regretatului Iosif Sava, mentorul meu radiofonic, invitat si el, impreuna cu Leopoldina Balanuta (uriasa actrita disparuta si ea) si bunul meu prieten din Conservator, clarinetistul Aurelian Octav Popa. O tempora! Dupa imbratisarea revederii, domnul Sava mi-a spus: "Te-am parat ca abia astepti sa-l revezi pe scena, uite-l in fata ta, in carne si oase!” In fata mea, un barbat cu chip cioplit parca in piatra, cu parul ca arama si obraji imperceptibil pistruiati, mi-a intins mana, zambind cu bunatate: "Pareti deceptionata!” "Nu, deloc – am ingaimat, gafand totusi impardonabil -, doar ca... aveam impresia ca sunteti mai inalt”. Speriata, am incercat sa ma retrag strategic