7 aprilie 1966. Christos Metskas se pregătește să oprească elegant mingea transmisă fin, de pe loc, de Emil Floruț, prietenul și coechipierul lui. Peste două luni, amândoi vor fi în echipa UTA-ei care joacă finala Cupei României cu Steaua, împreună cu Weichelt, Biro, Chivu, Igna, Jac, Pantea, Domide, Țârlea, Axente și Petschovsky III. E încă o superbă generație îmbrăcată în alb și roșu, cea dintre titlurile cucerite în 1954 și 1969. Aradul n-a mai luat trofee în intervalul amintit, dar a știut să-și păstreze aura.
Emil Floruț a jucat șapte ani la UTA, din toamna lui 1959 și până în vara lui 1966. Aradul l-a primit cu mare drag acum câteva zile pe coordonatorul de joc de odinioară, cuprins de sentimente pe care le descrii greu dacă nu le-ai trăit. A venit de la București împreună cu Ion Pârcălab, iar prietenul dintotdeauna, același Metskas, le-a fost aproape tot timpul.
25 august 2013. Înaintea plecării, în liniștea terasei de la President, amintirile curg și sunt amestecate cu zâmbete provocate de poantele care trădează ce atmosferă vie era pe vremuri în vestiarul UTA-ei.
Ochit de Petschovsky
Floruț a fost juniorul trupei bucureștene Metalul și tot acolo a debutat la seniori. „Plecând militar, am avut șansa ca unitatea militară respectivă să aibă și echipă de fotbal, Zenit București se numea, iar antrenorii îi adunau acolo pe fotbaliștii încorporați. Acolo a fost și Donciu, și el a jucat la UTA la un an după mine”, e refacerea cadrului care l-a purtat către Arad. În spatele mișcării, antrenorul Cibi Braun, care știa tot ce mișcă printre fotbaliștii îmbrăcați în verdele militar grație bunului său prieten Gheorghe Stănculescu, antrenor și el.
„UTA a jucat la București cu Progresul în octombrie 1959, iar a doua zi a programat un amical cu Flacăra Roșie, care juca în Divizia C, acolo am apărut și eu. De la Arad au jucat mai mult rezerve
