Realitatea românească este aceea a unui sistem neofeudal, cârpit superficial cu ideologie de stânga şi capitalism.
Simplificând mult prin eliminarea nuanţelor, există două feluri de stângă politică: cea dintâi, numită de obicei în Europa social-democraţie, în SUA - liberalism, în Marea Britanie - „New Labour“, recunoaşte fără rezerve valoarea libertăţii şi, sub raport economic, crede în principiul solidarităţii: cei avuţi trebuie să contribuie la binele general mai mult decât ceilalţi; de aici sistemul de impozitare diferenţiat care, sub o formă sau alta, taxează veniturile mari. Din punct de vedere etic, această stângă ar putea fi apărată pe acest principiu, dar e o întreagă discuţie dacă poate fi apărată şi din punct de vedere economic. Cealaltă stângă – odinioară numită comunistă, azi mai prudentă cu denumirile, dar cu prezenţă în unele partide socialiste din Europa – nu e entuziasmată de libertate, deşi nu recunoaşte aceasta şi păstrează o suspiciune fundamentală, mai mult sau mai puţin radicală, faţă de proprietate – orice proprietate, fie ea mare sau mai mică. Pentru „cealaltă stângă“, simplul fapt de a fi proprietar e suspect: dar, atunci când proprietarul are şi un profit de pe urma proprietăţii, suspiciunea şi ostilitatea – care sunt principiale, şi nu circumstanţiale – se traduc imediat în politici de „corectare“, dacă, bineînţeles, „cealaltă stângă“ se află la putere într-un stat. De data aceasta nu numai politica economică este foarte problematică, dar şi legitimitatea sa etică, în măsura în care am putea vorbi despre o îngrădire de principiu a dreptului de proprietate, îngrădire greu de justificat prin principiul solidarităţii.
Se pune întrebarea ce fel de stângă avem în prezent la conducerea României: o stângă social-democrată, aşa cum pretind oficial PSD şi premierul Victor Ponta, sau „cealaltă stângă“ cu rădăcin
