Pentru cei ce am prins ani buni în regimul trecut, era un loc comun să ne prefacem – că citim, că învăţăm, că lucrăm. Ne prefăceam că producem (şi raportam cifre care nu aveau nimic în comun cu realitatea), că avem rezultate senzaţionale, că depind aşa mulţi de acestea... Cu timpul am învăţat că prefăcătoria e o artă pe care nu e bine să o înveţi pentru că, odată prins în cercul ei, vârtejul (şi ameţeala aferentă) este iminent. Prefăcându-ne că suntem supuşi unui regim care ne îngrădea viaţa, ne ascundeam să mergem şi să intrăm în biserici...
Azi situaţia e cu totul diferită: nu ne supunem regimului tentacular, dar ne prefacem – şi pozăm cu un ostentativ simţ al percepţiei camerelor de luat vederi – că suntem de o cuvioşenie evlavioasă. Aproape că ne convingem şi pe noi de drept-mărirea pe care o manifestăm, făcând din grija pentru celălalt (desigur, falsă) un apanaj al clipei ce trebuie imortalizată pentru ca ceilalţi să ne vadă şi să ne admire. Facem din suferinţa oamenilor simpli motiv de afişare a mărinimiei noastre, ce trebuie surprinsă, în manifestare, atât din unghiul potrivit, cât şi în lumina ideală pentru ca poza să dea bine. Poză ce oricum e prelucrată ulterior şi îmbunătăţită digital pentru ca salvatorul să adune şi mai multe aplauze sau lauri...
23 august e una din zilele care ne-au marcat, celor ce am trăit şi în regimul trecut, existenţa. Astfel, am învăţat că lunile de august au gust de slujire şi de sluţire, de însoţire şi înrobire, de oameni mici şi de pitici, de securişti şi comunişti...
Astăzi, la mulţi ani după acele zile de 23 august, parcă toate lunile au acelaşi gust, văzând grotescul politicului din jur. Şi ne prefacem că s-a schimbat ceva, văzând aceiaşi oameni şi aceleaşi ne-caractere, aceleaşi manifestări, cu haine şi culori diferite. Dar cu aceleaşi esenţe şi gusturi. Au-gusturi...
Pent
