Azi nu sunt psiholog. Sunt cetăţeană. Iar una dintre patriile mele este omagiată şi eu sunt mândră şi fericită. Oricât de nebuneşti nu ar părea pentru unii aceste sentimente, simţite pentru o bucată de pământ şi oamenii care-l frământă - îl sfinţesc sau îl calcă în picioare – după caz şi după feleşag. Un pamânt nou, deşi mai de demult, (des)prins (d)in alte constelaţii, cu oameni - vechi şi noi – decişi să-şi schimbe viitorul, să iasă din anonimat, să re-câştige identitatea şi să-şi altoiască autonomia. Circumstanţele dramatice de acu două decenii şi ceva au amărât existenţa multora, dar au fericit-o pe a noastră, de azi. Patriotismu-mi ultimilor ani este pentru mine o descoperire eliberatoare şi obligantă, în acelaşi timp. Tentaţia unui destin alternativ altundeva decât în Moldova a fost întotdeauna mare, în cazul meu. A fost o întâmplare faptul că am rămas. Şi tot această “întâmplare” a fost “monedă de schimb” în favoarea unei vieţi împinite de familie. Din 2009 nu mai este o întâmplare că încă mai sunt. Este o alegere. Iar preţulacestei alegeri încă doare. Mi-am dat şi am dat ţării o şansă. Este totuşi o provocare să te împaci cu tine însuţi şi să fii fericit pe un petic de pământ, zdruncinat de povara amintirilor regăţene, ale nostalgiilor epico-sovietice şi a fantomelor “capitalismului destructiv”. Draga mea Moldovă, mă doare impasul tău identitar. Văd oameni pierduţi, acasă sau prin lume, sau certaţi, cu sine sau cu alţii, sau nemulţumiţi de tine sau de sine… Şi înţeleg că e încăfoarte mare decalajul dintre identitatea moştenită, identitatea achiziţionată şi identitatea râvnită. Iar întrebările “Cine sunt?” şi “Încotro mă îndrept” sunt mai potrivite acum pentru tine, Moldovă, decât pentru oamenii tăi. Draga mea Moldovă, mă doare inconsecvenţa ta. Cunoaşterea trecutului tău ştiu că va asigura schimbarea viitorului tău. Aş vrea ca tu şi oamenii tăi să vă asumaţ