Nu pot pătrunde tainele sufleteşti ale unora care azi spun una, pentru ca mâine să facă alta, să laude pe faţă şi să critice pe la spate, să treacă de la un partid la altul, după interes, să scuipe unde au mâncat şi să se entuziasmeze la comandă. Pe scurt, sunt inadecvat pentru ceea ce la noi, în condiţiile date, se cheamă carieră.

Îmi mărturisesc perplexitatea în faţa acestor contemporani. Îi suspectez că sunt posesorii unei capacităţi aparte de a face priză la realitate, de a se adapta sau că, direct formulat, beneficiază de o enormă, insondabilă nesimţire. Asemeni teflonului, conştiinţa lor nu este afectată de nimic. Orice rezervă, cât de mică, trece pe lângă ei fără urmă. Sunt impasibili. Aproape mistici. Nu îi scoţi din ale lor. Dorm liniştiţi, mănâncă la fel, au grijă de maşinile în dotare, fac afaceri, cumpără cadouri pentru soţii şi, la nevoie, îşi plimbă câinii seara. Mişcându-se mereu între ilegalitate şi imoralitate, viaţa lor mimează cu succes normalitatea.

În politică, un asemenea exemplar se simte precum peştele în apă. Negociază perpetuu, clamează ipocrit, se profilează cu viclenie, ajunge util, chiar indispensabil, vânzându-se apoi în consecinţă. „Băiat bun”, „de-al nostru” – colegialitatea pervertită îl ajută să avanseze, să se insinueze în cercurile decizionale, sfârşind prin a stabili regulile jocului. Nu mai contează că a fost turnător la Securitate, că a făcut rău nemijlocit, că a slujit dictatura, pentru ca acum să se pretindă stâlp al democraţiei. Sau că a furat. Personajul în cauză încetează ca prin minune să mai aibă trecut. Are doar prezent şi mai ales viitor. Se prezintă ca atare, solicitând voturile cu seninătate.

În economie, omul nostru joacă rolul capitalistului dur şi pur: teorii, scheme, calcule, rafturi de cărţi despre cum se scot banii din piatră seacă. Pare întruchiparea antreprenorului ideal, a celui care, prin m