A plecat Costică Ștefănescu. A ieșit impetuos din suprafața de pedeapsă, așa cum făcea pe vremuri cu mingea la picior. S-a grăbit să ajungă Dincolo, ca să refacă tandemul de granit cu Fane Sameș – cel mai tare cuplu de apărători centrali din debutul anilor ’80. În anii acelui deceniu cumplit, omul acesta, Costică, a reprezentat un model. A fost, pentru foarte mulți, un exemplu de seriozitate, echilibru, dăruire, altruism, rezistență. Da, rezistență. Căci, dacă a existat o rezistență prin cultură – înălțător! –, ei bine, a existat și o rezistență prin sport – salvator pentru nația oprimată. Ne asumăm iarăși riscul de a fi taxați drept populiști, solidari cu “mahalaua ineptă”. Și ne întrebăm: în acele vremi de restriște, cine a însemnat mai mult pentru obiditul popor român? D’alde Costică Ștefănescu sau d’alde Costică Noica?

Propovăduitorii culturii înalte, acei puțini fericiți aleși, se ridicau pe vîrf de munte, la Păltiniș, pentru a se elibera, prin spirit, din chingile gîndirii și acțiunii totalitare. Și foarte bine făceau. În același timp, milioane de compatrioți coborau la firul ierbii, pe stadioane, ca să scape de chinul vieții în comunism, măcar pentru două ceasuri, prin sport. Acolo, pe stadion, ordinea firească a lucrurilor – grav agresată în afară – părea să se reinstaureze. Valorile erau puse la locul lor. Asistai la o întrecere unde, de regulă, cei buni și muncitori cîștigau, iar cei proști și leneși pierdeau. Iar cînd prin abuz sau fraudă nu se întîmpla așa ceva, atunci mulțimea putea măcar să protesteze întru refacerea justei scări axiologice. Din mii și mii de piepturi izbucnea un legitim, izbăvitor și salutar “Huooo! Ho-ții, ho-ții!”. Chiar dacă despiritualizat și atent supravegheat, stadionul a fost, fie și parțial, o zonă liberă de comunism. Pe Giulești se scanda “Noi, cu Damaschin, / Voi, cu Valentin!”, aluzie la fiul stelist al dictatoru