Pe drumuri proaste şi printre păduri neatinse am ajuns într-un sat neaşteptat de arătos. Am început să caut casa gazdei numărînd gospodării solide şi curate, greu de deosebit în spatele porţilor. De la un capăt la altul al uliţei, aceleaşi case mari, aproape fortificate, garantau, aproape ostentativ, seriozitatea gospodarilor. Tot ce lipsea pe drumurile dezmembrate ale Bihorului, se găsea în starea impecabilă a caselor. Diferenţa între adormirea coruptă a statului şi munca de familie nu putea fi mai clară.

Brusc, din susul uliţei, două voci de copii au pus capăt oricărui gînd. Ceva imposibil se întîmpla în mijlocul unui sat mustind de tradiţie bihoreană. La început, totul a părut o iluzie sau o greşeală a urechii. Nu putea fi adevărat. La 10-15 metri mai sus de locul în care mă aflam, doi copii băteau mingea şi vorbeau franţuzeşte. Nu vorbeau. Turuiau. Am ascultat nemişcat şi am prins ceva încă mai năucitor: copii vorbeau franţuzeşte cu un accent sută la sută sudic, de Marsilia. Am privit neîncrezător dar spectacolul continua. Copii vorbeau ca pe apă franceza pe care o vorbeşte orice copil, pe străzile Marsiliei. M-am gîndit, agăţindu-mă de ultima explicaţie raţională, că sînt copiii unei familii de turişti. Imposibil. Doi puşti francezi nu pot juca fotbal desculţi printre pietrele ascuţite din drum. Am intrat în curtea gazdei, însoţit de misterul francofon din uliţă. După două-trei vorbe cu gazda, am întrebat grăbit ce e cu copiii care turuie în franceză de Marsilia la cîţiva paşi de noi. A început să rîdă şi m-a lămurit: sînt copiii lui Vasile. S-au întors acasă, în vacanţă.

Am aflat apoi, că, dacă aş avea vreme să cercetez, aş putea auzi pe uliţă copii vorbind cea mai bună italiană, spaniolă şi, chiar, engleză. Mulţi din bărbaţii satului sînt plecaţi de ani buni, la muncă, în toată Europa şi şi-au luat cu ei pruncii - cum zic bi