Guvernanţii, politicienii şi ceilalţi administratori ai ţării nu au timp de noi, aşa că va trebui să ne descurcăm singuri. Va trebui să trecem criza fără sprijinul pe care ar putea, dar n-au chef să ni-l dea.

Care criză? Păi, ceea ce traversează România în această perioadă este un fel de copy/paste după definiţiile din manuale: şomajul creşte, puterea de cumpărare a populaţiei se erodează, consumul de energie, carburanţi, produse industriale, mărfuri nealimentare şi chiar de alimente scade, băncile au reţineri exagerate în a da credite, piaţa imobiliară se contractează, nesiguranţa locurilor de muncă este tot mai mare, firmele fac tot mai greu angajări, taxele cresc...

Doar inflaţia este cumva mai temperată, dar dacă preţurile cresc mai lent nu înseamnă că nu cresc, aşa cum ar vrea banca centrală să percepem.

În primul semestru din acest an, afacerile din principalele sectoare de activitate au avut scăderi mai mult sau mai puţin abrupte şi doar printr-un remarcabil efort al statisticienilor Produsul Intern Brut a ieşit pe plus. Pe plus faţă de un prim semestru din 2012 când am avut şi viscole, şi turbulenţe politice cu devieri de curs valutar care au provocat economiei pierderi de ordinul miliardelor de euro.

Investiţiile străine – de care România a căpătat o nesănătoasă dependenţă – au coborât la cel mai jos nivel din ultimii 10 ani (ce mai cifră, 666 de milioane de euro în primele 6 luni!).

Media generală a şomajului a urcat spre 8%, nivel nemaiîntâlnit nici în anii de început ai crizei, iar în rândurile tinerilor a depăşit pragul de 20%. Firmele nu mai sunt în stare nici să angajeze, din cauza lipsei unei perspective clare de dezvoltare, nici să producă, având costuri tot mai mari, dar nici să vândă, piaţa fiind în plină contracţie. Pe scurt, traversăm o criză care a început prin a fi severă şi acum dă semne că de