Mi-am verificat şi re-verificat, cu meticulozitate, sursele. Am citit şi re-citit mărturii. Nu există nici o dovadă că Bashar Al-Assad (într-un moment de demenţă, cum altfel?) ar fi ordonat un atac cu arme chimice împotriva civililor (între care femei şi copii). Am căutat un singur argument raţional pentru care să o fi făcut. N-am găsit. Rebelii, în schimb - cel puţin aripa lor jihadistă, respectiv Frontul An-Nusra - ar fi avut un interes major să pună la cale o astfel de diversiune sângeroasă: forţarea unei intervenţii străine.
Nici discursul de ieri al Secretarului de Stat John Kerry n-a produs vreo dovadă împotriva regimului de la Damasc. A operat cu argumente moral-emoţionale, tocmai bune de convins un popor, care - potrivit sondajelor de opinie – nu era deloc entuziast, până miercurea trecută, să susţină o intervenţie americană directă în Siria. Observaţia lui Brzezinski (nu e prima oară când o face, dar a reiterat-o şi zilele trecute) merită toată atenţia: americanii de rând au emoţii sănătoase, spirit justiţiar, o corectă situare de partea binelui, dar au informaţii precare şi puţină pricepere în domeniul relaţiilor internaţionale.
Când Kerry vorbeşte despre morală, n-am cum să-l cred. Ultimele sale isprăvi în Orientul Mijlociu, legate de dialogul israeliano-palestinian, nu pot stârni decât indignare. Zelul său de a aplica politica Ierusalimului - orb la realităţile din Palestina - îl defineşte ca pe un personaj profund duplicitar.
Dacă Franţa şi Marea Britanie (fostele puteri coloniale din Levantul) au fost mereu grăbite să intervină direct în Siria, aşteptând doar un pretext (atacul chimic din 21 august e cea mai bună ocazie), Germania n-a ezitat să-şi exprime reticenţa. Reticent s-a arătat, până foarte de curând, şi preşedintele Obama. Pe bună dreptate. Siria ar deveni teatrul unui război global, în care Statele Unite şi aliaţii săi
