Alexandru Sas
Ascunsă parcă printre dealurile maramureşene, o aşezare alcătuită integral din familii de rromi este lăsată în voia uitării de autorităţile prea “timide” să intervină. Aflată în contrast cu restul lumii şi pe deplin izolată de ceea ce numim civilizaţie, Ponorâta este văzută de mulţi ca fiind o pată de culoare care ar merita mai degrabă să fie ştearsă decât corectată. Nu pozează în altceva decât sunt, însă cei ai locului încearcă să aspire spre o schimbare în bine. Cărarea pe care o urmează este una întunecoasă şi direcţii din partea celor capabili să le ofere nu se prea întrevăd...
„Haideţi la noi în casă să vedeţi ce-nseamnă sărăcie!”, ne îndemna insistent o “lele” de etnie rromă din Ponorâta. În faţa noastră, o potecă noroioasă şiruia discontinuu până în dreptul unei cocioabe din chirpici, mai redusă în dimensiuni decât o garsonieră. Curtea, lipsită de garduri şi plină de mizerii greu de descris, se intersectează cu cea a vecinului şi cea a vecinului cu următoarea, formând un lanţ de aproximativ un kilometru. Acest şir este rareori spart de câte-o casă construită cu materiale convenţionale - semn că proprietarul dispune de venituri decente.
Pe partea opusă şoselei, de departe cea mai aspectuoasă clădire a localităţii, şcoala, reprezintă un punct de reper şi un simbol al speranţei; pentru unii.
Ca locuitor al unui cartier din Baia Mare, relativ apropiat zonei Craica, mi-a fost destul de greu să-mi imaginez că ar exista ceva asemănător în orice parte a judeţului. Presa, în general, nu se aventurează în medii atât de ostile şi inestetice, fără un motiv bine întemeiat, şi, ca urmare, publicul află rareori despre aceste comunităţi, alcătuite integral din rromi, în care traiul de pe o zi pe alta ridică mari semne de întrebare.
Sub limitele unui trai decent
Ponorâta, s
