În momentul asumării ca proiect naţional a demersului privind regionalizarea şi descentralizarea administrativă am ştiut că lucrurile nu vor fi simple. Că vor provoca reacţii, patimi, interese, gesturi şi decizii variate. Că vor exista suişuri şi coborâşuri, mulţumiri şi neplăceri, satisfacţii şi revolte de moment. Am înţeles că aşa se va întâmpla şi am înţeles că aşa e firesc să se întâmple. Pentru că toate de mai sus urmau să aibă loc sub acoperişul bunelor intenţii, a unei doze (uneori explozive) de patriotism local. O singură temere aveam: ca toată această curgere de efort să nu ducă la un discurs retoric, inutil astăzi, transformând totul într-o zarvă pe tonalităţi diferite. Zilele trecute, am asistat la o luare de poziţie semnificativă pentru ceea ce NU trebuie să se întâmple cu proiectul region-alizării, din partea unui reprezentant important, al vieţii publice şi nu fac trimitere la persoană fiindcă doresc să discut, aşa cum e normal, la nivel de principii şi nu de persoane. Vorbim însă de principiile care ar trebui să ghideze o dezbatere corectă, responsabilă şi onestă pe subiectul numit regio-nalizare. Şi primul pe care îl enunţ este acela că regionalizarea nu înseamnă doar victoria cantităţii! Mi se pare absurd să gândim în termenii aceştia, abandonând, de exemplu, din ignoranţă sau rea-voinţă, izvorul şi stâlpii istorici ai unei aşezări. Reperele, adică, acelea care formează coloana vertebrală a unui popor, a unei ţări. Judeţul meu de pildă, oraşul meu au astfel de repere. Solide. Şi invoc aici Babele şi Sfinxul, invoc prima carte tipărită în spaţiul românesc, invoc Turnul Chindiei, Mânăstirea Dealu, Palatul de la Potlogi şi Curtea Domnească, îi invoc pe Neagoe Basarab, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi pe toţi cei care, asemenea lor, au oferit identitate acestor locuri. Ele sunt atuuri de care nimeni, niciodată, nu se va putea feri, n