Pentru că s-a isprăvit postul Sfintei Marii şi s-a dat dezlegare la nunţi, ne-am gândit să le oferim cititorilor noştri câteva dintre obiceiurile şi tradiţiile de nuntă de odinioară, preluate din excelenta lucrare monografică a profesorului Mager. Fiind evenimentul cel mai de seamă al începutului vieţii de familie, în jurul nunţii s-au creat diferite obiceiuri care s-au transmis din generaţie în generaţie. Unele dintre acestea au răzbit, prin veacuri, până la noi. Strămoşii şi moşii noştri aveau concepţii foarte sănătoase despre familie şi la întemeierea ei ponderea o aveau nu atât tinerii, viitorii soţi, cât părinţii şi bunicii. Aceştia studiau din timp şi urmăreau comportarea în familie şi societate a viitorului ginere sau a viitoarei nurori, precum şi a părinţilor lor, deoarece cu această familie „se încuscreau” până la moarte. Din aceste motive în familiile vechi erau foarte rar întâlnite divorţurile şi traiul în concubinaj. Alegerea odată făcută era urmată de cererea în căsătorie. La casa viitorului ginere sau a viitoarei nurori veneau „peţitorii”, care făceau cererea în căsătorie. Această echipă se compunea din tatăl miresei sau al mirelui, un frate sau o rudă apropiată şi viitorul nănaş. Odată cu cererea în căsătorie, aveau loc şi discuţiile şi aranjamentele de ordin familial, prin care se punea temelia vieţii materiale a viitoarei familii, tocmindu-se asupra zestrei ce o va aduce nora sau ginerele în casa socrilor săi. După ce cădeau de acord, se fixa data încheierii căsătoriei şi a nunţii, aceasta, cu foarte putine excepţii, căzând în ziua de duminică. De acum începeau pregătirite de nuntă. Joi dimineaţa doi flăcăi, numiţi vifeli (vifori), unul din partea mirelui şi altul din partea miresei, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu panglici roz pe umeri, cu o ploscă împestriţată şi plină cu vinars şi cu toiege crestate şi împodobite cu panglici, se prezenta