Nunta lui Henric de Bourbon cu Margareta de Valois nu a adus linişte în capitala regatului Franţei. Poporul parizian, care se socotea păstrătorul credinţei franceze, al înţelepciunii şi spiritului de dreptate pe care se sprijineau instituţiile milenare ale naţiunii, aştepta cu arma la picior să sune chemarea cea mare pentru a se dezlănţui împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Chemarea sună, cu puţin înaintea zorilor, în 24 august 1572: noaptea Sfântului Bartolomeu.

Parizienii erau atât de dornici de chinuirea ereticilor, atât de însetaţi de sânge hughenoţilor, încât, atunci când nu existau execuţii oficiale, le făceau pe socoteala lor. Parizienii credeau că regele lor a părăsit calea cea dreaptă. Existau numeroase semne în acest sens: naşteri de animale ciudate şi copii cu malformaţii, apariţii lugubre, glasuri sinistre şi plângătoare, ca ale unor suflete chinuite, care străbăteau bezna nopţii, vise neliniştitoare, pe care nimeni nu le putea tălmăci. Într-un cuvânt, mânia cerească din cauza păcii încheiate cu duşmanii adevăratei religii, se vădea prin nenumărate semne.

Căsătoria Margaretei cu regele Navarrei şi trecerea de necrezut de care se bucura în faţa regelui amiralul Coligny, cel mai încăpăţânat dintre hughenoţi, cel mai îndârjit dintre răzvrătiţi, erau ultimele dovezi ale rătăcirii în care căzuse curtea regală. Poporul parizian, care se socotea păstrătorul credinţei franceze, al înţelepciunii şi spiritului de dreptate pe care se sprijineau instituţiile milenare ale naţiunii, aştepta cu arma la picior să sune chemarea cea mare pentru a se dezlănţui împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Chemarea sună, cu puţin înaintea zorilor, în 24 august 1572: noaptea Sfântului Bartolomeu.

Primăria Parisului a dat o serbare în cinstea mirilor în 20 august 1572. Ultimii apărători ai tezei premeditării măcelului din noaptea Sfân