O ţară în criză e ca un câmp de bătălie. Armate de tot soiul, în frunte cu strategi infailibili, dau târcoale locului, măsoară înălţimile, mlaştinile, înteţesc focul de artilerie, cu gândul la victoria izbăvitoare. Există, însă, două câmpuri unde se execută manevrele: cel oficial, unde se înfruntă oficialităţile şi instituţiile, apoi cel imaterial, unde se bălăcesc ideologiile. Pare ciudat, dar, la întrebări punctuale, pot exista răspunsuri diferite care promit aceleaşi beneficii. Aşa e istoria de când e. Cea recentă, mai ales, plesneşte de teorii contradictorii care se desfiinţează reciproc şi care marchează politici deştepte şi politici dezastruoase. Creştere zero, fiscalitate redusă, implicarea statului, piaţă liberă, mişculaţii financiare.

România nu face excepţie: în ultimii zece ani, s-au încercat pe pielea cetăţeanului, fără nicio legătură cu el, felurite de tratamente. Apoi s-a purces la treabă. Toate au fost motivate, explicate, garantate. Rezultatul? România e ultima ţară a Europei, are cel mai scăzut nivel de trai, cea mai haotică agricultură, cea mai mare evaziune fiscală, cel mai mic număr de angajaţi, raportat la populaţia totală. Şi o incapacitate generală de a-şi configura viitorul, pentru următorii douăzeci de ani. Nu e prima dată când spun acest lucru. Şi nici ultima.

Dar cum justifică sau cum amendează ideologii, tehnocraţii, specialiştii această stare de fapt? Dacă sunt mână în mână cu puterea, e bine. Totul decurge conform planului. Dacă, nu, situaţia e albastră. Ne rostogolim la vale. Ciudat, precum spuneam, deoarece, cu puţine excepţii, guvernările par trase la indigo: companiile de stat falimentare sunt tot falimentare, resursele inalienabile ale naţiunii devin imediat obiect de tranzacţie, taxarea sporeşte, investitorii nu vin, agricultura nu creşte, ocuparea forţei de muncă scade. Opoziţia îşi îndreaptă degetul acuzato