Nu o cunosc pe Ramona Mănescu și nu am intenția să critic numirea domniei sale la ministerul Transporturilor. Mi s-ar fi părut decent ca atunci când ești numit ministru să îți faci public un program pentru domeniul respectiv, astfel încât să lași măcar o aparență că te-ai pricepe cât de cât. Nici Nini Săpunaru nu s-ar fi priceput mai mult, la fel cum înaintea lor la Transporturi au aterizat Silaghi, Fenechiu, Nazare, Orban, la fel, doar pentru că erau membrii de partid.
Boagiu face excepție, pentru că deși numită foarte tânără, prima dată în 1999, ministru al Transporturilor, venea din minister, unde lucrase ca șef al Unității de Management al Proiectului. Mai târziu s-a și văzut asta căci rezultatele mai tinerei doamne Boagiu le-au depășit semnificativ pe cele ale experimentatului Radu Berceanu.
Un cetățean necunoscut numit peste noapte ministru nu intră neapărat în prima ligă. O funcție publică, la fel ca un post de titular la o echipă de fotbal, te ajută să te remarci dar nu te face ceea ce nu ești, dacă tu nu reușești să fii.
Era o vreme când în partide se pregăteau oameni pentru funcții publice. Se știa cine va fi ministru în ce domeniu dacă partidul X ajunge la putere. În zilele noastre partidele sunt ca echipele de fotbal – școlile de pitici și juniori s-au cam desființat, iar oamenii ajung titulari prin transfer de la alte echipe. Adică de la alte partide. Așa au ajuns toate partidele la fel. Tot o apă și-un pământ sunt și politicienii, potențialii conducători ai unor ministere.
După o vară în care România nu a avut ministru al Transporturilor s-a găsit soluția Ramona Mănescu. O perioadă, cloaca din ministerul Transporturilor va râde de neștiința ei, îi va băga sub nas capcane la semnat, își va aranja șpăgi grase și licitații trucate, profitând de neștiința ministrului. Acesta este botezul oricărui ageamiu ajuns pr
