Contaminarea românilor cu virusul care produce dezumanizare pare ireversibilă. E dezolant să priveşti un astfel de spectacol. Unii se lasă înghiţiţi de noua lume, pentru că (în raţiunea lor) nu au de ales. Actul despărţirii este chinuitor. Îşi asistă, resemnaţi, propriul proces de metamorfozare. Moartea este cruntă prin faptul că te desparţi de cei dragi, însă desprinderea de sinele propriu reprezintă tortura absolută la care, probabil, nici Dracu’ nu s-a putut gândi. Să trăieşti fără părinţi e chinuitor, să trăieşti fără copii e neîmplinitor, să trăieşti fără nimeni poate fi, în anumite cazuri, pustnicie, dar să trăieşti fără tine, fără sinele tău şi, cu toate astea, să fii obligat să te porţi, să te simţi în fiecare clipă, este cu adevărat apocaliptic. De ce aşa? Pentru că atât de mult s-a deteriorat socio-umanitatea română, încât, dacă nu accepţi să trăieşti această tortură, nu îţi rămâne decât varianta de a trăi alta, la fel de istovitoare. Poţi rămâne cu sinele tău, însă doar atât. Nu minţi, nu furi, nu te alături niciunei găşti, nu faci nimic împotriva conştiinţei (?!) tale, rămâi de oprobiul lumii (?!) sărac, singur, dezonorat, ca şi când, de fapt, tu ai fi fost cel care a minţit, a furat, a speculat. Poate te vei întreba cum arată un astfel de metamorfozat, cu toate că îl întâlnim la fiecare pas. Minte, dar spune că niciodată nu a minţit şi că tu eşti mincinosul. Fură, dar, la fel, susţine că tu eşti hoţul. Se foloseşte de tine, susţinând că el este onorabilul; ştiţi care e culmea? Că astfel de oameni, de cele mai multe ori, chiar cred că ceea ce spun e şi adevărat. Cum poţi sfârşi tu decât perplexat? Îţi este prieten, parte din sufletul tău, dar când cel mai mic interes meschin i-o cere, te execută fără să exprime măcar o umbră de regret ce ar putea fi consolatoare, poate, pentru tine.
Este uluitor cât de mult s-a degradat presa. Plăcerea unora de
