Impactul albumului "The Wall" al formţiei Pink Floyd a fost atât de mare încât a spart până şi izolarea din România comunistă a anilor 80'. Aşa am început "să învăţ" Pink Floyd în adolescenţă, cu "The Wall". Odată poarta deschisă, au urmat, rând pe rând, toate albumele din discografie. De atunci, pentru mine, muzica rock începe cu Pink Floyd.

Am învăţat pe de rost piesele şi versurile din "The Wall" în nopţile albe petrecute pe plaja de nudişti de la 2 Mai, în vacanţele din anii de liceu, acum vreo 30 de ani. ţin minte că cineva avea un casetofon uriaş, argintiu şi caseta cu "The Wall" rula non-stop. Nu ne plictiseam toată noaptea. Şi nu ne-am plictisit apoi niciodată de atunci de muzica celor de la Pink Floyd, orice album am fi ascultat.

Şi am sperat că, cine ştie, poate în vreo zi norocoasă, o să apucăm să-i vedem în concert. După 1989, am decis că nu voi merge la nici un concert în afară de Pink Floyd. Am ajuns, acum 2 ani, la AC/DC, pentru că m-am pomenit cu 2 bilete cadou şi fiica mea îşi dorea foarte tare să meargă. Şi nu am regretat deloc, dimpotrivă, dar am luat-o ca pe o excepţie de la hotărârea mea.

În fine, anii au trecut, Pink Floyd, ca formaţie, nu mai există, asta contează mai puţin, a rămas muzica lor. Cred că este un semn faptul că, la Bucureşti, Roger Waters a construit cel mai mare zid din istoria spectacolului "The Wall". Care, la final, va fi dărâmat. "The Wall" este în primul rând, despre zidurile din mintea noastră, construcţii mentale care fac posibil Marele Zid.

Scriu acest articol chiar în ziua concertului, cu câteva ore înainte de spectacol. Săptămâna trecută, am revăzut, după vreo 20 de ani, ce a mai rămas din plaja de la 2 Mai - locul pe care puneam corturile, stăteam la plajă, făceam focurile de tabară şi ascultam Pink Floyd se află acum sub valuri. Plaja din golful ăla era ca un ochi mare, deschis, acum a mai ră